Dincolo de un anumit punct – acela al trezirii conștiinței – și dintr-o anumită perspectivă - aceea a culturii –, problema sfârșitului lumii este similară problemei morții. Dacă ignorăm faptul minor
De la-nceputul lumilor te ține,
Purtându-mi legământul, ca un zeu
Dizgrațiat, spre Hades, pieptul meu,
Prin râuri de sudoare și suspine
Și ferecat sub ceruri opaline
În chingile-amintirii –
Speranța întinată de capricioasa glumă
E ca o flintă-armată cu un fitil prea scurt,
(Căci dansul înrobirii sub trenă printr-o sumă
De viclenii gingașe nu-i milă ci e furt),
Iar eu – captiv în
“Pe tabla vieții suntem
Nebunii care-atacă,
În lunecări celeste
Cu sufletul integru,
Pe o cărare albă
Cu sabia în teacă,
Regina Blestemată
Ce se ascunde-n negru”
Când peste noapte scapără amnarul
În vatra lunii albe, pân\' la os,
Ca un vampir înfometat, coșmarul
\'Și-nfige-n mine colții de-abanos.
Pierd la timonă, prin furtună, farul;
Alerg pe jar, în
Un vis obscur: leandrii, o grădină,
Un puț uitat, ulcioare fără toartă,
Un foișor și dincolo de poartă
Un voal de întuneric și lumină;
Un soare palid prin armura spartă
A norilor, o boare,
Iubita mea cu un profil baroc
Mă-așteaptă seara, umedă, în prag,
Rotind cu non-șalanță un nunceag
Pe după umeri, pulpe și mijloc;
Mă-ntreabă-ntâi, fixandu-mă cu drag,
De unde vin; răspunsul
Se adună spaime, se adună frunze;
Viața încolțește pe sub cicatrici;
Somnul și regretul sigilează buze;
Număr, fără vlagă, zile tot mai mici.
Soarele împarte o lumină dulce
Celor singuri; caut
Iubesc păcatul și urăsc virtutea
Ce-ngroapă-adînc pornirea vinovată,
Căci judecată după-al meu statut ea
E demnă și nu merită mustrată
De gura ta – podoabă stacojie -
Cu care sigilezi în mine
A fost o vreme soare și liniște pe sferă
Și-am cultivat iubirea cu trupurile, goi;
Dar azi, pe dinăuntru, o apăr ca-ntr-o seră
De vifor și de șarpe, de mere și noroi.
O mint pe rădăcină cu
Îți arde carnea buza mea virgină,
Într-un galop febril, către izvoare,
Și-ți defrișează cerul de pudoare,
Orbecăind cu setea de lumină.
Presar apoi, prin pletele murdare
De primăvară, gânduri
Săpând adânc, din cronici anonime,
Dezgrop ființe magice de ieri
Și din frumoasele-epopei în rime,
Domnițele și chipeși cavaleri.
Văd pe blazoane, unde se agață
O mână, o sprânceană sau o
Aleargă câinii cu covrigi în coadă;
Nu le ajunge frunza care-o tai,
În lipsă de-altceva mai bun și mai
Visează oasele ce-o să le roadă.
Așteptă pe la colț, porniți pe sfadă,
O pară mălăiață,
Trăim în cimitire! Ce-s oare-aceste blocuri
De nu sicrie-n caturi? Când soarele apune,
Ne-ndeamnă către ele, din diferite locuri
Unde muncim în ziua, dorul de-ngropăciune.
Dar stai – e încă
Motto:
„… iar timpul întunecat se hrănește din măruntaiele noastre ca un corb și știm că suntem pierduți, și nu ne putem mișca… și acolo sunt vapoare! sunt vapoare!... si, Doamne, murim cu toți în
Străbați în grabă străzile murdare
Cu roțile de dragoste și ură,
De parcă-aș fi, viclean, o fundătură
În pragul răsăritului de soare.
Întinde-mi punți și sapă-mă pe gură,
Pe gâtul gol, pe
De foame-mi se usucă pe buze adevărul,
Iar ramul tău devine din ce în ce mai lung
Și își ascunde-n slava neprihănită mărul
- Acolo unde astăzi eu nu mai pot s-ajung.
M-a ars până la seva o vară
\'Þi-aduci aminte boabele de rouă
Din arcuirea firelor de iarbă,
Ce te izbeau ca un sărut pe barbă
Și-amenințau în zori că o să plouă;
Ș\'apoi, când norii începeau să fiarbă
Și se rupeau
N-am să te-asemui cu o zi de vară!
Eşti mult mai luminos şi mai cuminte;
Scadența verii îmi aduce-aminte
Că mugurii-n furtună or să piară.
E ochiul
Poetul a îngenunchiat un taur;
Când a primit ovația avidă
De sânge, în arena de coridă,
Ca un toreador și nu ca faur
De versuri, de pe fruntea sa lividă
A smuls cu zel cununile de laur
Și
Ai scris sonete și primeștii ovații?;
Din palma ta de cerber vor s-adune
Un cârd de gâște bob de-nțelepciune?;
Și vin să-ți facă noaptea trepanații
Prin blugi, madone? Vax!, căci versul bun
În baruri, prin tunelul de mulțime,
\'Mi-ntorc privirea după zvon de tocuri
Și ațâțat de farmece și jocuri,
Mă-mbățosez (să fiu la înălțime).
Sunt falnicul gagiu de după blocuri;
Roiesc
N-a cunoscut obârșia minunii sacre
De la-nceput; s-a cuibărit întâi în pântec
Și-n sân arsura,-n miercurea de-absint,
Din pleapa subțire a crepusculului,
Iar ea, visceral, a vegheat scânteia-n
Te-ntrebi cum de atâtea ciudate felinare
În lumea-mi dinăuntru se-aprind ca în povești,
Îmi simți în trup căldura și tot îi dai târcoale
Intrării, însă-n buze să-mi bați nu îndrăznești.
De ce îți
CV