Iubita mea, pentru că fac remiză
Cu scorul alb, sub plapumă, îmi pare
Că s-a-ncurcat c-un gălbior pe care
Dacă îl strângi încape-ntr-o valiză.
Nu-i nici frumos și nici deștept; nu-i mare,
Dar
Vor galopa la orizont herghelii negre
De nori și gândurile mele concentrice
Vor atinge malul și se vor reîntoarce
Sleite și scăzute, ca niște soldați
Care au pierdut un război nedrept, la
Când tu-ți întinzi năvodul printre stele,
Pândind reciful nopții, și din gură
Îți cad de-a valma perle ce abjură
Teluricul vesmânt al umbrei mele,
Eu ar, rapace, de prin bătătură,
Sub pajiștea
Închide geamul! Vântul printre case,
Barbar si tandru, spulberă armate
De ger iar ceasul catatonic bate
În albul întuneric, ora șase.
Trage perdeaua! Sumbra voluptate
A focului să îmi
Motto:
“Throvgre scorching heate, theoghe coulde, in stormes, and tempefts force,
By ragged rocks, shefes & fandes; this knighte did keep his coutse.”
Whitney, Auxilio diuino
Un martor
Poporul meu de gânduri te caută-n migrații
Prin ape despletite de gestul tău divin
Și prin deșerturi fără direcție sau rații,
Căci ai lăsat ‘năuntru o lume mai puțin,
Iar fără tine, ochii
Am îndurat – să știi! – cumplita iarnă
A lipsei tale-n anul ce-a trecut
Și am privit afară prin lucarnă
Înghețuri și-ntunerici, abătut;
E dusă vara, iar fertila toamnă,
Ce poartă-n pântec
Îmi macin versul; pietrele de moară,
Cu vântu\'-n brațe, instigat la lupte,
Le-mping cu fruntea-n pantele abrupte,
Prin fasonare din morar în fiară.
Dospește strofa; poftele corupte,
Ridică-mi umbra lașă din țărână
Și apretează-i liniile nude,
Prin patul tău, în așternuturi ude,
Cu visul și dorința ce te-ngână.
Prin netezire, temerile crude,
Ridică colbul nepăsării
De îți asemui ochii cu marea înghețată
Și pielea ce-ți miroase îmbietor a mosc
Cu-ntinderile albe și caste de zăpadă,
Iubita mea, e fiin’că doar iarna o cunosc;
Și dacă-ți văd în plete
De când îmi știu menirea, în nesfârșita lume
Pe care-n mine-o cuget, ca Demiurg exist
Și Dragostea există și Sufletu-mi ca fum e,
Doar tu nu ești și Dorul de tine arde Trist.
Tu ești în locu-n
De ce te-ascunzi de mine, îmi joci întruna feste
Și îmi reziști, gagico, prin baruri la asalt
Precum o amazoană? În jurul tău nu este
Un altul mai cu vână, mai smead și mai înalt!
Îmi dai
Copac al meu, grădina-ți tânjește după rouă
Și după umbra-ți blândă cu care o alini!
De ce te smulgi dintr-însa și spre o altă nouă
Grădina pleci de-acuma cu tot cu rădăcini?
Prin garduri ea
Motto:
«Ea: Îmbătrânesc fără tine!
El: Și cu mine ai îmbătrâni!
Ea: Da! Dar nu mi-ar mai păsa!»
Nu-mi trec lumini prin vine, n-am aripi sau coroană;
Nu duc războaie sfinte’n armura mea de
Însingurat, n-O mai invoc cu teamă
În ajutor la fiecare vers,
Căci ritmul grațios mi se destramă
Și dorul d-Euterpe mi s-a sters.
De-acum, iubito, vei nutri penelul
Altor poeți mai vrednici de a
Jurnal: \"O vreme mă las sedus de ecranul ferestrei; urmăresc frământat declicul ritmic produs de apariția stâlpilor de telegraf și am senzația că urmăresc un film învechit într-o curgere segmentată.
Chiar dacă, prins în mlaștini, grăbesc în taină pasul
Și îmi astâmpăr greața cu zeamă de lămâi
Aud cum dau târcoale astenici lupi iar glasul
Asurzitor al pizmei mi-ajunge la călcâi.
Prin
Se-mbujorează florile-n pervaze;
Ciocnesc în grupuri, zâmbete, amicii
Și-n clipele de-odihnă-ale Furnicii,
De 1 Mai, în miez, orașul treaz e.
Pe malul zării, val de artificii;
Din Orient, în
Acum gustul veșniciei e amar și nu pot scăpa întrebărilor ce bat darabana pe suflet. Mă hotărăsc ca din acel moment să nu mai las, ca până acum, închipuirii, libertatea de a construi pe runele
Cu cât îmi chinui trupul încins, sub apa rece
A viciului și-n vene îmi mai depun un strop
De otravă și uitare, cu-atât mai des îmi trece
Ființa ta cu spaime prin suflet în galop.
Nici timpul
Pe când zăceam, stropșit de la căldură,
Sub prun și-mi îndesam, cu bucurie,
Un boț de mămăligă și-o felie
De slană afumată-n pod, pe gură,
Căci terminasem lucrul, la chindie,
Zării trecând în
În calea ta am revenit cuminte
Să-ți cern hambaru\'-n fiecare noapte,
Dar m-ai lovit cu vorbe și cu fapte
Pe-obrazul mat și de acum-nainte
N-am să culeg extaticele șoapte
Din ochiul ce
Când, istovit de patima adâncă,
la pritocirea dârelor ce cad
în jurul meu, ca ploaia pe o stâncă,
descătușând miasmele de iad,
voi strămuta tihnirea-n virulență
și pana o voi smulge din
CV