Cristian Vasiliu

“Se lamentează iarăși, în poeme, Poetul – locatarul de la nouă, Gălăgios și aiurit, că-l plouă Cu armonii lacustre și se teme Că face igrasie de la rouă; Propun solemn ca cineva să-l

(Omagiu parodic unui tinere poete) Poeta a îngenunchiat la vacă, Cu grație, în continuarea cozii, Ca să deguste cupa cu ambrozii, Dar a găsit, în loc, o țâtă seacă. De-atâta sete răscolită,

În Iunie bat fluturii la poarta Înmiresmată-a florilor cu-aripa, Și-n zborul lor îmi oglindesc risipa De gânduri ce îmi încovrigă soarta. Sub cerul gol – căci Zeii-și uită pipa – Un porumbel

Când soarele își saltă peste zare Arzânda-i frunte, toți, cu pietate, Primesc lumina celui ce răsare Și-omagiază sacra-i maiestate. Chiar și apoi, neîntrerupt pe boltă Urcând, păstează-ai

Motto: ”tăcerea, ca iubire absolută” Loredana Cristea Prima săptămână a fost mai grea, dar cum amândoi erau semne de aer, deschise și optimiste, și-au alungat repede sentimentul de anxietate

Spune-mi ceva... \'nainte să apună În noi tăcerea și să ne sugrume, Înfigurați la capătul de lume; Spune-mi măcar: “Iubite, noapte bună!”; Nu-mi profana durerile postume; Spune-mi ceva ce

Te reculegi cu zvonuri de prin ziare, Când prididești în buda infernală Fară de spor, încoronat pe oală, Și te constipi din ce în ce mai tare. Nici tu, bărbate,-n forma ideală Nu dai onoru’,

Am scris sonete! Peste două sute... Nici vesele, nici falnice, nici caste, Nici amărui, nici lubrice, nici proaste, Nici bune, nici puține, da’ nici multe. N-am scris pentru rotundele

De-atâtea ori În salt mortal, Rostogolită printre nori, La circ, vertiginos cobori Ca un pumnal. \'Þi-e zborul șui Prin cerul drept, Iar viața ta de viața lui Se prinde, suplă ca un

“Dragostea ar trebui să-ți strângă stomacul, să-ți înțepe inima, să-ți fluidizeze sângele prin membere, nu să-ți dea migrene și insomnii.” Îmi amintesc și acum ticul bătrânului doctor: dădea din cap

Cu toți iubesc Femeia’n Frumoasele străine Multiplicată, însă Eu, prințul din Levant, Iubesc, târându-mi spleenul, Femeile din tine – Reflexii de pe fețe De magic diamant. 7 III 2012

Pe când eram mai tânăr, îți ticluiam răvașe Cu pana primăverii, pe àripe de flutur; Și mai apoi aiurea, cu focul, prin orașe Călcând în urma toamnei, pe frunze ce se scutur. În fiecare noapte

Ne-ngroapă avalanșa în patul tău. Prin coapsă Mi-aleargă în zig-zaguri de-nfometare zimbru’ Dorințelor, dar carnea se-nchide a pedeapsă Și îmi lipești sărutul de pleoape ca un timbru. Cu nara

Sfârșit de august. Frunza zile-i arsă Pân’ la nervuri de soare și de teamă Că-i un păcat în fiecare poamă Și-n calendare fila e întoarsă. Smulgând-o, vântul la cules mă cheamă Și-aștept să

Întoarce-te! Asediat în castre, De toți barbarii îmblăniți din nord, În așteptarea cruntelor dezastre, Acvila-mi țipă ultimul acord; Întoarce-te! Pe căile albastre, - Corabie ascunsă-ntr-un

Nu-i spune Frumuseții pe nume! Nu învață Nici Dragostea-n oglinda cuvintelor de fum, Nici Fericirea-n cercul acelor ce-o răsfață, Ci șovăiala, lenea și-orgoliul, postum. I-o veșnică răscruce

Nu ești poet dacă ai scris o frază Tăiată-n trei, cu nouăș’pe silabe Sau un catren forțat cu rime slabe În care poanta fadă îți șomează! Dar sfatul meu, cât pana între labe Ai s-o mai ții, de

I Va fi ca-ntr-o poveste: o noapte fără lună, Iar noi iubito tandru, ținându-ne de mână, Ca doua ape tulburi ce se-ntâlnesc în mare Ne vom călca destinul și matca în picioare; Vom asculta pianul

Ca o lingoare dragostea mă arde Pe dinăuntru, chinul prelungindu-l Şi paşii mi-i îndrumă către moarte Cerşind doar rău ca să-şi aline jindul De

Odată, cineva m-a tranșat fără drept de apel, privindu-mi semnătura în colțul unui act: “Ești un om comun, cu aspirații înalte!”. În fond eram de acord cu sentința și căutam de mult să mi-o însușesc.

Mi-am așezat mormântul la răscruce De gânduri, unde s-a închis capcana, Inopinat și-am amuțit când geana A abdicat pe vrerile caduce. De cum mi-a inflorit pe piept coroana Și pe veșmântul

Prin gratii cade pulberea abjectă A dimineții-n Iadul meu de smoală Și mă trezește, fremătând în poală, Sub ulcerații sparte, o insectă; Un paznic gros mă trage de zăbală, Apostrofând mișcarea

Ne-am încheiat războiul cu scrâșnetu-i și trânta Ca o îmbrățișare în care-aș fi murit, Iar azi, în miez de pace, e frig și pe pământ a Căzut din mine fierul iubirii ruginit. În fiecare rană –