“Se lamentează iarăși, în poeme,
Poetul – locatarul de la nouă,
Gălăgios și aiurit, că-l plouă
Cu armonii lacustre și se teme
Că face igrasie de la rouă;
Propun solemn ca cineva să-l
E primăvară. Zorii 'nfloresc prin așternuturi,
Iar eu ca o albină spre tine mă întorn
Ca să adun polenul luminii cu săruturi,
Să îl prefac în miere și-apoi să te adorm.
Dormi! Încă nu e ora să
(Omagiu parodic unui tinere poete)
Poeta a îngenunchiat la vacă,
Cu grație, în continuarea cozii,
Ca să deguste cupa cu ambrozii,
Dar a găsit, în loc, o țâtă seacă.
De-atâta sete răscolită,
În Iunie bat fluturii la poarta
Înmiresmată-a florilor cu-aripa,
Și-n zborul lor îmi oglindesc risipa
De gânduri ce îmi încovrigă soarta.
Sub cerul gol – căci Zeii-și uită pipa –
Un porumbel
Când soarele își saltă peste zare
Arzânda-i frunte, toți, cu pietate,
Primesc lumina celui ce răsare
Și-omagiază sacra-i maiestate.
Chiar și apoi, neîntrerupt pe boltă
Urcând, păstează-ai
Motto: ”tăcerea, ca iubire absolută”
Loredana Cristea
Prima săptămână a fost mai grea, dar cum amândoi erau semne de aer, deschise și optimiste, și-au alungat repede sentimentul de anxietate
Spune-mi ceva... \'nainte să apună
În noi tăcerea și să ne sugrume,
Înfigurați la capătul de lume;
Spune-mi măcar: “Iubite, noapte bună!”;
Nu-mi profana durerile postume;
Spune-mi ceva ce
Te reculegi cu zvonuri de prin ziare,
Când prididești în buda infernală
Fară de spor, încoronat pe oală,
Și te constipi din ce în ce mai tare.
Nici tu, bărbate,-n forma ideală
Nu dai onoru’,
Am scris sonete! Peste două sute...
Nici vesele, nici falnice, nici caste,
Nici amărui, nici lubrice, nici proaste,
Nici bune, nici puține, da’ nici multe.
N-am scris pentru rotundele
De-atâtea ori
În salt mortal,
Rostogolită printre nori,
La circ, vertiginos cobori
Ca un pumnal.
\'Þi-e zborul șui
Prin cerul drept,
Iar viața ta de viața lui
Se prinde, suplă ca un
“Dragostea ar trebui să-ți strângă stomacul, să-ți înțepe inima, să-ți fluidizeze sângele prin membere, nu să-ți dea migrene și insomnii.” Îmi amintesc și acum ticul bătrânului doctor: dădea din cap
Cu toți iubesc Femeia’n
Frumoasele străine
Multiplicată, însă
Eu, prințul din Levant,
Iubesc, târându-mi spleenul,
Femeile din tine –
Reflexii de pe fețe
De magic diamant.
7 III 2012
Pe când eram mai tânăr, îți ticluiam răvașe
Cu pana primăverii, pe àripe de flutur;
Și mai apoi aiurea, cu focul, prin orașe
Călcând în urma toamnei, pe frunze ce se scutur.
În fiecare noapte
Ne-ngroapă avalanșa în patul tău. Prin coapsă
Mi-aleargă în zig-zaguri de-nfometare zimbru’
Dorințelor, dar carnea se-nchide a pedeapsă
Și îmi lipești sărutul de pleoape ca un timbru.
Cu nara
Sfârșit de august. Frunza zile-i arsă
Pân’ la nervuri de soare și de teamă
Că-i un păcat în fiecare poamă
Și-n calendare fila e întoarsă.
Smulgând-o, vântul la cules mă cheamă
Și-aștept să
Întoarce-te! Asediat în castre,
De toți barbarii îmblăniți din nord,
În așteptarea cruntelor dezastre,
Acvila-mi țipă ultimul acord;
Întoarce-te! Pe căile albastre,
- Corabie ascunsă-ntr-un
Nu-i spune Frumuseții pe nume! Nu învață
Nici Dragostea-n oglinda cuvintelor de fum,
Nici Fericirea-n cercul acelor ce-o răsfață,
Ci șovăiala, lenea și-orgoliul, postum.
I-o veșnică răscruce
Nu ești poet dacă ai scris o frază
Tăiată-n trei, cu nouăș’pe silabe
Sau un catren forțat cu rime slabe
În care poanta fadă îți șomează!
Dar sfatul meu, cât pana între labe
Ai s-o mai ții, de
I
Va fi ca-ntr-o poveste: o noapte fără lună,
Iar noi iubito tandru, ținându-ne de mână,
Ca doua ape tulburi ce se-ntâlnesc în mare
Ne vom călca destinul și matca în picioare;
Vom asculta pianul
Ca o lingoare dragostea mă arde
Pe dinăuntru, chinul prelungindu-l
Şi paşii mi-i îndrumă către moarte
Cerşind doar rău ca să-şi aline jindul
De
Odată, cineva m-a tranșat fără drept de apel, privindu-mi semnătura în colțul unui act: “Ești un om comun, cu aspirații înalte!”. În fond eram de acord cu sentința și căutam de mult să mi-o însușesc.
Mi-am așezat mormântul la răscruce
De gânduri, unde s-a închis capcana,
Inopinat și-am amuțit când geana
A abdicat pe vrerile caduce.
De cum mi-a inflorit pe piept coroana
Și pe veșmântul
Prin gratii cade pulberea abjectă
A dimineții-n Iadul meu de smoală
Și mă trezește, fremătând în poală,
Sub ulcerații sparte, o insectă;
Un paznic gros mă trage de zăbală,
Apostrofând mișcarea
Ne-am încheiat războiul cu scrâșnetu-i și trânta
Ca o îmbrățișare în care-aș fi murit,
Iar azi, în miez de pace, e frig și pe pământ a
Căzut din mine fierul iubirii ruginit.
În fiecare rană –