Cristian Munteanu

O vitrină clocește ouă faberge trec umbre de vulturi peste chipuri apuse privirile sunt un altfel de borcan cu formol. din guri de canal răzbate muzică de bâlci șobolanii se bronzează cu

se deschid sertarele cerului și curg de acolo ciori ne ning cu pământ de pe aripi noi traducem totul optimist că doar avem puști cu lunetă și tristeți lavabile răzbat la urechile lor rapsodiile

trec coase în zbor oamenii se zgâiesc cu remușcarea pierderii lui Icar frunzele cad secure peste gât de iluzii ne sufocă numărul pe care-l purtăm la ciorap e undeva între doi și șase

Îmi descresc casele latitudinea, longitudinea și sobele se retrag și ele vine o vreme când va trebui să avem caninii polizați, să mușcăm din casele coapte vine o vreme când oamenii se vor lăsa

Pe o lamă de ras a dansat dumnezeu în ultima zi când a căzut de și-a spart venele. Gestul se repetă acum semn că micro-istoria fuge cu cercul când rădăcinile doar țin în loc. Deschide fermoarul

Cu o lamă de ras și-a despărțit dumnezeu barba, trecut și viitor, să treaca bastonul prezentului. Gestul se repetă și acum semn că micro-istoria fuge cu cercul când rădăcinile doar țin în

Pe primul om care a văzut un măr căzând din copac nu-l chema Newton.

În mijlocul cortegiului tații își țin fetele în brațe (cruci de dinainte de lemn) mamele - fiii la sânul cu lapte dulce orfanii - familiile sub căciulile trase pe ochi și urechi. Ei, toți,

\"Dacă atunci când așezi un bold, un ac de siguranță, o bucată de stern, pe o frunză ce se spală pe cap, fierul sau osul îți arată Nordul, atunci asta trebuie sa fac și eu\". Așa gândise

Ferice de trenuri. Șinele duc întotdeauna la o destinație. sau Ce tristețe pe trenuri; nu se pot abate, fără urmări, de la drumul lor.

Mi-am scăpat cuvintele din lesă și s-au repezit la cerșetorul din colț (el era sigur o pradă ușoară) și i-au mâncat pălăria de fetru cutia de metal mândria (nu se specifică în poveste). Alți

Ce-ți veni să-mi dăruiești mie negura asta de împrumut (?) ca un șarpe aducător de țărână, ca o mână purtând furca. Pentru asta? Păi nu trebuia să-mi leg gleznele cu șalul improvizat. Nu

De la o vreme încoace, fix încoace, nu mai merg cu metroul. Nu știu ce ușă să aleg; mi-e teamă să n-o găsesc pe cea pe care doar intri. Nu de alta, dar sunt alte lucruri care merită

Mi-am luat șah. Pioni se găsesc pe toate drumurile, caii sunt ceva mai scumpi și am luat, prin urmare, patru măgari, cu ascendent în catâr. Capetele încoronate le-am găsit în magazia unui

Mă întreb dacă omul este un accident al ființei sau al neființei.

Azi e o zi taman bună de murit. Bordurile, obosite să tot despice apele, se îneacă pe limba lor, \"te iubesc-urile\" se ciocnesc (si se sparg), spre amuzamentul copiilor, tristețile din

Vântul trage plapuma peste trotuare. Orășenii se țin de mâini, sunt deșirați și trași pe papiotele negre, albe sau inutile. Autoporteretele stau ordonat la rând și se sparg toate într-o

(Același oraș, altă zi). Aici, oamenii care au senzația Că sunt deschiși Se așează mereu cu fața în jos și rămân necitiți. Aici, ninge cu scrum, de parcă toate pipele din Univers se

Mă-nghiontesc cu dumnezeu pe drumul spre Bulzești. Ãsta nu ne înghite pe amândoi în același timp, și ne scuipă, (dincolo de șanț) pe unul sau altul, când i se străpezesc dinții de subtilități

N-am un prieten. Toți sunt prea umani, nu pot face minuni și nici nu-mi pot ierta păcatele în timp util. Noroc că citeam ieri o carte, am scos de acolo un personaj, lăsînd povestea cu

Mie imi plac mai mult merele decât inimile. Nu, nu că pică singure atunci când se coc. Nici că-ți troznesc sub apăsarea incisivilor. (în fond, ei se pot odihni la fel de bine și-n

Iluștrii necunoscuți calcă apăsat și fac gropi în asfalt. Acolo cad oamenii și până capul unuia se ridică la nivelul trotuarului (ca anonimii să calce pe moale) trebuiesc sacrificați

Merg la braț cu tăcerea, traversăm pe roșu și ne oprim în fața vitrinelor, să ne uităm în ochii celuilalt. Ea a fost cuvânt înainte și-acum (fiind tăcere) se poartă ca o maică stareță în