Cristian Fara

A șaptea zi am plecat Printre cele două ziduri În care cuvintele mele Se înțepeneau ușor Era atât de simplu: A treia iubire la dreapta, Doi pași înapoi, măsurați Și o tăcere mai lungă Drumul întors

Managerul meu Timpul m-a părăsit După ce i-am spus că publicul meu țintă Sunt eu. După o discuție lungă Despre îngeri și bani, Am pierdut licența pentru iubire Dar și pentru disperare. Sunt ilegal

Pe aceeași linie, stăm față în față, ca doi acrobați sub cupola unui circ, mergând unul spre celălalt, fără să ajungem prea aproape pentru că altfel, aplauzele publicului s-ar opri ei vor să ne vadă

Mă simt ca un dinozaur tânăr într-o turmă de unicorni bătrâni. Excitat de absurdul conviețuirii. Ei se miră de ce sunt eu tânăr și nu înțeleg de ce sunt ei bătrâni, chiar dacă toți călcăm în

Când te privești În oglindă, Întotdeauna Visele mele Se vor ascunde În spatele Viselor tale Vor rămâne acolo Imponderabile, Pe umărul tău Nevăzute Și vor avea grijă Să nu cadă Visele tale Până

Plutonul alergătorilor Trecea pe lângă mine Erau frumoși Iubeam eleganta efortului lor Chemarea lor m-a atins Fără să vreau, agățat puțin Cu o aripă mai lungă, sidefie Până la prima turnantă

Nici nu știam că exist Anii se furișau în spatele meu Prădătorii jalnici cu ochii sărați Cu aripile atârnând, neegale I-ai văzut? Nu-ntoarce privirea Iubirea lor e atât de adâncă Încât rănește

Între treptele iubirilor noastre Emisferice ca aripile ultimului înger Aplecat peste noi îmbrățișați În jurul gândurilor noastre singure… Un loc gol, pe care Nu l-am simțit niciodată Se repetă

Mă întorc uneori acolo, ca și când nu aș fi fost niciodată. Ocolesc peretele cu cărți de dragoste pentru a admira, în spatele lui, acvariul șarpelui singur. Îmi place! Fără să înțeleg de

Da... sunt pentru prima dată singur pe insula asta. Cu mulți ani in urmă, fiecare vacanță era o evadare aici. Pe atunci legea era că fiecare trebuie să aducă o piatră. Insula era mică, singura

Când vei îmbătrâni îndeajuns ca să-mi citești cuvintele de pe buze chiar dacă nu voi fi acolo mă voi întoarce în sclipirea unui pahar gol dar n-ai să ști(ȘTII) cine sunt pentru că nu ne-am

Uneori, doar uneori Te prăbușești în tine însuți, Ca un disc vechi timpul Te acoperă cu o muzică Prea cunoscută Uneori, doar uneori Nu mai ești tânărul pescar Care găsea sub fiecare

Tăcerea zemuiește încet Ca o rană adâncă Uneori o ating cu degetul E vie și moale Îmi amintesc că durea Uneori, înspre seară Când mă puteam ridica încă Pe vârfuri – deasupra

Rătăcesc prin camera cu 32 de ferestre închise în jurul unei cuști mari cu zăbrele lungi sprijinite-n tavan le-aș putea colora diferit? pe dinăuntru desigur – îmi place – s-ascult uneori

Aplicație școlară Se dau: 1. Viața împărțită de neprevăzut în „n” falii adânci, cu lățimea medie de un pas și jumătate; 2. Inima poetului așezată la mijlocul fiecărui gol, rezemată de timp, loc

Azi, chiar vineri-treisprezece am trecut pe la mormântul îngerului, cineva i-a dezgropat oasele, le-a îngrijit, poate cum se cuvine dar în cele din urmă, am înțeles că le-a pus la vânzare, e

Uneori da, am putea trece împreună Prin poarta singurătății Spre țărmul acela unde răsăritul Mai așteaptă să îngenunchem Culorile palide ale amintirilor noastre Alteori nu, nu timpul ne

Am ieșit pe fereastră - ploaia, ca o amintire despre moarte, mirosea puternic a flori când m-am întors să scriu aceste cuvinte tremuram ca și tine, stii bine! semănăm când Ne

Zbor de fiecare dată când îmi deschid brațele deasupra nopții… yeh baby, au schimbat melodia în locul chitarei e rap nu-mi pasă visul se naște sub pleoapele mele! Hai, stinge țigara … și

Ieri n-am vorbit despre timp Nici despre paradigma realităților Ca două păsări născute în captivitate Ieri… am țopăit în tăcere Cu aripile deschise dar Peste orașele noastre

Un înger m-a găsit pe înserate Voia să fie personaj de vis, Într-o oglindă strălucind închis S-alerge printre oameni și păcate O clipă doar fugind din paradis C-o listă lungă de-ntrebări