Cristian Fara

Plutonul alergătorilor Trecea pe lângă mine Erau frumoși Iubeam eleganta efortului lor Chemarea lor m-a atins Fără să vreau, agățat puțin Cu o aripă mai lungă, sidefie Până la prima turnantă

Nici nu știam că exist Anii se furișau în spatele meu Prădătorii jalnici cu ochii sărați Cu aripile atârnând, neegale I-ai văzut? Nu-ntoarce privirea Iubirea lor e atât de adâncă Încât rănește

Între treptele iubirilor noastre Emisferice ca aripile ultimului înger Aplecat peste noi îmbrățișați În jurul gândurilor noastre singure… Un loc gol, pe care Nu l-am simțit niciodată Se repetă

Mă întorc uneori acolo, ca și când nu aș fi fost niciodată. Ocolesc peretele cu cărți de dragoste pentru a admira, în spatele lui, acvariul șarpelui singur. Îmi place! Fără să înțeleg de

Da... sunt pentru prima dată singur pe insula asta. Cu mulți ani in urmă, fiecare vacanță era o evadare aici. Pe atunci legea era că fiecare trebuie să aducă o piatră. Insula era mică, singura

Când vei îmbătrâni îndeajuns ca să-mi citești cuvintele de pe buze chiar dacă nu voi fi acolo mă voi întoarce în sclipirea unui pahar gol dar n-ai să ști(ȘTII) cine sunt pentru că nu ne-am

Uneori, doar uneori Te prăbușești în tine însuți, Ca un disc vechi timpul Te acoperă cu o muzică Prea cunoscută Uneori, doar uneori Nu mai ești tânărul pescar Care găsea sub fiecare

Tăcerea zemuiește încet Ca o rană adâncă Uneori o ating cu degetul E vie și moale Îmi amintesc că durea Uneori, înspre seară Când mă puteam ridica încă Pe vârfuri – deasupra

Rătăcesc prin camera cu 32 de ferestre închise în jurul unei cuști mari cu zăbrele lungi sprijinite-n tavan le-aș putea colora diferit? pe dinăuntru desigur – îmi place – s-ascult uneori

Aplicație școlară Se dau: 1. Viața împărțită de neprevăzut în „n” falii adânci, cu lățimea medie de un pas și jumătate; 2. Inima poetului așezată la mijlocul fiecărui gol, rezemată de timp, loc

Azi, chiar vineri-treisprezece am trecut pe la mormântul îngerului, cineva i-a dezgropat oasele, le-a îngrijit, poate cum se cuvine dar în cele din urmă, am înțeles că le-a pus la vânzare, e

Uneori da, am putea trece împreună Prin poarta singurătății Spre țărmul acela unde răsăritul Mai așteaptă să îngenunchem Culorile palide ale amintirilor noastre Alteori nu, nu timpul ne

Am ieșit pe fereastră - ploaia, ca o amintire despre moarte, mirosea puternic a flori când m-am întors să scriu aceste cuvinte tremuram ca și tine, stii bine! semănăm când Ne

Zbor de fiecare dată când îmi deschid brațele deasupra nopții… yeh baby, au schimbat melodia în locul chitarei e rap nu-mi pasă visul se naște sub pleoapele mele! Hai, stinge țigara … și

Ieri n-am vorbit despre timp Nici despre paradigma realităților Ca două păsări născute în captivitate Ieri… am țopăit în tăcere Cu aripile deschise dar Peste orașele noastre

Un înger m-a găsit pe înserate Voia să fie personaj de vis, Într-o oglindă strălucind închis S-alerge printre oameni și păcate O clipă doar fugind din paradis C-o listă lungă de-ntrebări

Tăcerea ucide fulguind eterne adevăruri fără rost, îmi spun: poate că iarna așteaptă vom sfârși împreună în ochii închiși ai iconițelor stinse din lumea aceea în care tu și eu semănam nu

Motto: „daca ar trînti la pamînt (!) umbrele lui Bacovia, Pillat, Blaga, Topîrceanu, ar fi prea bine”(A.Voicu) Am etichetă! Mă enervează! nu, n-am pupat mâinile scribilor din cetate nici

De pe marginea fiecărei prăpăstii vei putea privi adâncul din tine dincolo de coincidența neuronilor tu ești rezolvarea indeterminărilor din spatele fiecărei iluzii despre tine ori de

tocmai plecasem când mi-am adus aminte: \"poezia e ca o marfă...\" trebuie să știi să o vinzi trebuie sa știi să o cumperi dar mai ales trebuie sa știi când oricum înainte să iți obosești

...în universul proporțiilor de aur există o singură capcană din care sângele se spală ușor și toate celelalte ieșiri sunt controlate matematic de un principiu fundamental: întotdeauna mori