coZma

scâncete slabe îngemănează visuri boreale, un vers sibilin spânzurând de respirațiile unei retorte între două nesfârșiri numai sunetul vag al stelelor carnasiere și interiorizările

anomiile tind să vindece omul de nictalopii metafizice încă un pahar și promit să curăț materia circumvolută de pe clanță, să pun mâinile înapoi în sertarul cu vechituri să caut respirații

câteodată când deschid ochii lumina mă izbește ca un baros (bineînțeles, un baros aflat între starea de undă și cea de particulă) drept în moalele capului. E ca atunci când depășești viteza

Crepuscul sărăcit de sindrofii cromatice... Oglinda își înnoadă dimensiuni și chei Iar vremea descompusă de galaxii astmatice Își spânzură tăcerea de buza unui stei (din veșnicii de vid răsar și

A mai rămas o oră din nesfârșirea asta. Mi-e dor de un compas, să mâzgâlesc cadrane... Prin cețuri fulgurante își tăinuiește casta Ființa de uraniu. Mă pierd în celofane Și-n gânduri

Uitarea de tantal pe tâmpla-mi calchiată Adună-n preființă vise cu-aripi de stâncă Unde tăcerea razei, în umbră închegată, Din somnul lumii, eul îl mai creează încă Respir geometrii prin

Literatura zace, pe masă, adormită Un bisturiu, pensete, mașini cu raze X Ajută-o doctoriță ce scrie, adâncită, Pe fișa medicală, concluzii, cu un pix: \"O epidermă fină de verbe

Ecouri în borcane și litere de pluș... Apusul ciripește în colivia sa. Era căldură-afară și eu n-aveam culcuș Și cerul mov sub pleoapa-mi, înfrigurat zvâcnea Cuțitele de fum tăiau hapsân

Echilibrul coace în inima-i atrofiată aritmia omului ascuns în el însuși aripile de lemn sunt necesare mersului pe sârmă din corzile aflate în repaos vioara sângerează tăceri pu

Caută-ți un loc în curgerea necuprinsă unde rădăcinile-ți să îmbrățișeze valurile ca limbile lor mute să înghită, necruțătoare, forța cosmică care dăruiește apelor respirația

Captiv sub două nuanțe-a aceleiași culori Ascult cum curge toamna pe tâmpla adormită A unei clipe strânse-n amprenta definită De-amurgul unui vis visat de două ori... Doar vântul se mai luptă

Nimfele-mbătrânite își vând sărutul ebenin Și cărnile puhave pentru coconi de muște, Efemeride-și duc aripa spre un ceresc destin Accelerând suicidar în curbele prea bruște Din asimptote

Din picături placide norii se scurg în cer Și frunzele-și azvârl arborii-rădăcină Ca să trezească vântul din zările-cortină Acum când spațiu-adună lacrima alcalină De-eter Uitarea rătăcește,

Aruncă lumea asta ca pe o cochilie lipsită de culoare și ascute-ți buzele de cuvintele-păsări, de cuvintele-viermi, de cuvintele-oameni atât cât deșerturile aprinse în privirile fără chip

Bobocii-crisalidă ai viselor de ceață Se sfarmă-n unitatea corolei de lumină Ca prin fascicule de beznă, în ne-viață Să injecteze silnic atomi acizi de tină În rădăcini-pocale se varsă

Pe curcubeele-nflorite stau hidre bulbucate Cerând de la ființe supunere sau moartea Și dându-le coroane bătute-n nestemate Celor ce pleacă capul tăgăduindu-și soartea Voi le hrăniți cu glorii

Ochii piramidali sticlesc rupând albastrul Și aștri-naripați se sfarmă în lumină Pe sarcofage mute ibiși cu cap-pilastru Sprijină temple reci cu irisuri de tină Și nopțile ce ard în vise

Curtat de nebunie mă limpezesc în ape Ce tulburi se desfac din visurile șchioape Din lutu-mi smulg fantasme - căni ciobite În care vărs o mare de gânduri sfoiegite Tempeste psihotrope

într-o celula, un înger stătea pe o grămadă de pucioasă rupându-și penele una câte una și întrebându-se: mă iubește, nu mă iubește.... La granița pleoapei unde pe spinii de fier Se

În nopțile de fier abisul prinde viață Cu umbra sa eternă brutal scurmând pereții Reveriile mate se scurg, înăbușite-n ceață, Pe ziduri lungi de ochi ce se dădură gheții Nu-ți mai e somn acum

cursorul(odată cu ideile) pâlpie, negru pe alb, iar eu îmi găsesc claritatea doar între cele doua stări de agregare ale sale a fi sau a nu fi, pe care monitorul, ca un Hamlet hipertehnologizat și

Tot mai ploua cu oxigen peste orașul gri Și pietrele scrâșneau sub ape argintate Luminile de-oțel, sticlind, păreau a fi Astre ce-și despletesc raze mecanizate Și pasul mi-l împing pe calea de

Desenez, cu cretă, pe cer nuferi și lebede albe Și-mi sorb laptele amestecat cu-o furtună de nori Cu nisipul alb din râu, negreșit, îmi fac salbe Iar cu furnicile, pe Strauss, valsez

Să devorăm azurul nesărutat de ape Când dintre noi renaște eterna prăbușire Ca visul milenar, prin vene să ne-adape Desprinderea finală de moarte și neștire Cu forcepsul luminii să avortăm