coZma

într-o celula, un înger stătea pe o grămadă de pucioasă rupându-și penele una câte una și întrebându-se: mă iubește, nu mă iubește.... La granița pleoapei unde pe spinii de fier Se

Suflete se condensează sub abisul de zăpadă Cugete se reformează din reverii înghețate Fulgii ascuțiți înțeapă aeru-n a lor glisadă Degete-amorțite adună, de pe jos, priviri uitate Se

A ruginit pământul tot așteptând îmbrățișarea Azurului slab presărat cu stele-a dimineții Și-a-nmugurit un ochi mereu uitând uitarea Iubirii risipite pe drumu-nzăpezit al vieții S-a decojit

Poetului modern eu îi doresc ca zarea Să se comprime într-un punct infim Și astfel, pixel cu pixel, să se transforme În literă pierdută în versul lui cel prim Îi mai doresc ca timpul să-i

Caută-ți un loc în curgerea necuprinsă unde rădăcinile-ți să îmbrățișeze valurile ca limbile lor mute să înghită, necruțătoare, forța cosmică care dăruiește apelor respirația

mi-e atât de somn...și totuși trebuie să rămân treaz încă mai simt vântul care se prelinge printre venele-mi casante asemeni unei relații cauză-efect inversată și încă mai simt nisipurile

Eu mă asociez, ca mulți, cu numărul pi pentru că întotdeauna am avut partea întreagă formată din trei unități temporale și mereu am avut un număr nemărginit de valențe afective, cele două fiind

Mă-nclin în fața vieții precum își pleacă cerbii Spre râurile pure robustele bărbii Iar inima mi-e una cu firul verde-al ierbii Și-n ochi adun albastrul eternelor tării Dar viata nu mai are,

cursorul(odată cu ideile) pâlpie, negru pe alb, iar eu îmi găsesc claritatea doar între cele doua stări de agregare ale sale a fi sau a nu fi, pe care monitorul, ca un Hamlet hipertehnologizat și

Când cerul se va zbate pe-o ultimă suflare Și Zborul însuși se va opri din zbor Voi merge să aprind o prăfuită lumânare Plângând nonexistenta pe criptele de dor Când sufletu-mi albastru se va

Spre sferele apusului oglinda mea pătrată Aș sparge-o lunecând în cioburile ei... Sunt rană sângerândă a nopții ce, sfărmată, Își descompune-obscurul în pre-eterne chei Nedrepte-n despuiere,

Pe curcubeele-nflorite stau hidre bulbucate Cerând de la ființe supunere sau moartea Și dându-le coroane bătute-n nestemate Celor ce pleacă capul tăgăduindu-și soartea Voi le hrăniți cu glorii

Ochii piramidali sticlesc rupând albastrul Și aștri-naripați se sfarmă în lumină Pe sarcofage mute ibiși cu cap-pilastru Sprijină temple reci cu irisuri de tină Și nopțile ce ard în vise

Captiv sub două nuanțe-a aceleiași culori Ascult cum curge toamna pe tâmpla adormită A unei clipe strânse-n amprenta definită De-amurgul unui vis visat de două ori... Doar vântul se mai luptă

Nimfele-mbătrânite își vând sărutul ebenin Și cărnile puhave pentru coconi de muște, Efemeride-și duc aripa spre un ceresc destin Accelerând suicidar în curbele prea bruște Din asimptote

Cu suflarea-ți cea de astru Fă din mine caldă boare Smulgând nimbul cel albastru Ce-nfășoară lumea-n soare Ochii-n treacăt să desprindă Dintre-atingeri rătăcite Versul prins ca-ntr-o

Înaltul se învârte și-ntr-un vârtej se-aruncă spre pământ Pădurile sunt rupte și înecate de ploaie și de vânt Întregul univers îl văd cum se-ofileste, văd soarele cum moare Privesc la marea neagră

Literatura zace, pe masă, adormită Un bisturiu, pensete, mașini cu raze X Ajută-o doctoriță ce scrie, adâncită, Pe fișa medicală, concluzii, cu un pix: \"O epidermă fină de verbe

Mai cade încă toamna în frunzele aprinse Stingându-le în ape de zbor către abis Prin vântul ce îneacă iubiri mereu mai stinse Și confundate-n somnuri cu străluciri de vis Mai cade încă ploaia

Din picături placide norii se scurg în cer Și frunzele-și azvârl arborii-rădăcină Ca să trezească vântul din zările-cortină Acum când spațiu-adună lacrima alcalină De-eter Uitarea rătăcește,

Răsuflă printre stâlpi mirosul dimineții Și cerul gri-albastru se naște din rubine Un cânt metalic sună în valurile ceții Lumina brumărie îngheață clădirile veline O bancă zgribulită se-ascunde

A mai rămas o oră din nesfârșirea asta. Mi-e dor de un compas, să mâzgâlesc cadrane... Prin cețuri fulgurante își tăinuiește casta Ființa de uraniu. Mă pierd în celofane Și-n gânduri

Absurdul, viu, se-adună din albele cadențe A visului etern pe care-l port, ca-n dricuri, -înmiresmat vulgar cu-a timpului esențe- Spre locul de-ntâlnire a două cruzi nimicuri Un zâmbet într-o

Ecouri în borcane și litere de pluș... Apusul ciripește în colivia sa. Era căldură-afară și eu n-aveam culcuș Și cerul mov sub pleoapa-mi, înfrigurat zvâcnea Cuțitele de fum tăiau hapsân