Poezie
(Pre)Geneză
1 min lectură·
Mediu
Când cerul se va zbate pe-o ultimă suflare
Și Zborul însuși se va opri din zbor
Voi merge să aprind o prăfuită lumânare
Plângând nonexistenta pe criptele de dor
Când sufletu-mi albastru se va opri din curs
Și soarele fierbinte va lumina în negru
Îmi voi aduce-aminte...- uitare -drum fără parcurs
Și voi schimba Nimicul într-un Etern funebru
Se va închide vântul în beciuri temporale
Și gându-mi bipolar de pietre se va sparge
Iar timpul se va pierde în dedaluri spațiale
Sub calda strălucire-a atomilor catarge
Dar va ramâne, poate, pe-un quark sau un foton
Un strop dintr-o esență mai aspră decât vântul
Și din nimic va naște, eon dupa eon,
Sfidând absurdul însăși, omnipotent, Cuvântul
012144
0
la urma a fost omul ce-a populat intreg pamantul
Dar constiinta sa, al sau cuget, sentiment, gandire
e mai veche ca timpul, simtirea e dinainte de-a fi fost simtire