Poezie
Hibernare
1 min lectură·
Mediu
Suflete se condensează sub abisul de zăpadă
Cugete se reformează din reverii înghețate
Fulgii ascuțiți înțeapă aeru-n a lor glisadă
Degete-amorțite adună, de pe jos, priviri uitate
Se transpune-ușor prezentul în absurd nemărginit
Auzi Liniștea cum toarce, Golul poate fi simțit...
Albul, obsedant se-ntinde de la răsărit la-amurg
Ochiul plânge fluturi morți și pământul sfoiegit
Din canale,de pe buze, aburi cristalini se scurg
Timpul mai măsoara, sobru, un repaos nesfârșit
Și valuri de ninsoare se-aștern pe tot ce-i viu, pe noi
Și adormiți, ne-nfiorăm, căci suntem toți atât de goi...
O floare mai răsare, din când în când, în vis
Nesomnu-n noi renaște, fragilă, nălucirea
Dar a-nghețat și dânsa în iarna ce-a închis
Sub crusta grea de gheață și visul și simțirea
Și oasele noastre albe se contopesc cu zăpada cea rece
Vântul din oase ne mușcă când peste nămeți, vâjâind, trece
Rămas-am doar cu iarna, dulcea morfină temporală
Și soare de-ar fi mâine, tăcuți, ne vom topi
Ne vor încremeni Nimicul și-Uitarea glacială
Și dune albe de omăt pe toți si toate vor uni
De ce aș vrea să vină vara, cu viață și cu ploaie ?
Atunci când neaua se topește rămân în urmă doar noroaie...
002347
0