Poezie
Lecția de filozofie
-nihilismul din butoiul cunoașterii-
1 min lectură·
Mediu
A mai rămas o oră din nesfârșirea asta.
Mi-e dor de un compas, să mâzgâlesc cadrane...
Prin cețuri fulgurante își tăinuiește casta
Ființa de uraniu. Mă pierd în celofane
Și-n gânduri descompuse
Prin țeste, tomberoane....
A fost odată Friedrich, stăpân pe un butoi
Fura câte o doagă de dincolo de bine
Cu Diogene, noaptea, juca poker în doi
Și-apoi cu câte-o carte, între război și rime
Își lăsa nemurirea-n noi
Decadenții de apoi
Mai trebuia profetul să deseneze-naltul
-e mare galaxia și-s stele furtunoase-
Ne trebuia ceva să câștigăm asaltul
Să-aducă Carul Mare în sfere cât mai joase
Să ușureze astfel saltul
De pe acest pământ spre altul...
\"Știam de lumi albastre ce miroseau ca marea
Dar am uitat formula ce-nalță pescărușul
Vă dăruiesc cuvinte să nașteți disiparea\"
Din zările-azurii proclamă Cărăușul...
(Dară pe cerul altuia
mai are sens urcușul?)
A mai rămas o noapte din ast\' zădărnicie.
Mi-e dor de un cadran să îmi creez compasuri...
Ființa de eter a învățat și știe
Să-și facă supra-masa. Când gându-ți n-are stasuri
De ce-ți mai legi trei foi
Cu doage și cu zoi?
N-ai auzit că Dumnezeu e mort
Prin fiece butoi?
002.068
0