Poezie
Anticugetare
1 min lectură·
Mediu
Aruncă lumea asta ca pe o cochilie
lipsită de culoare și ascute-ți buzele
de cuvintele-păsări,
de cuvintele-viermi,
de cuvintele-oameni
atât cât deșerturile
aprinse în privirile fără chip își caută mările.
Întoarce-te spre cer, facsimil după ritualul sacrificării
inorogilor
cu raze oblice mai presurizate decât frigul care
arde intrinsecul,
și
oprește naufragiul orbitelor oarbe pe pieptul meu
taciturn.
Ascultă!... Pe țărmul unde numai retinele smălțuite își culeg
penele ceramice
de pe bagdadiile violacee
ale visului
degete de lut dispar în determinarea lor
de a sfărma piatra sub care stă captiv
Nesomnul...
Șterge-mi amprenta respirației din spațiul unde sclavii
pământului hrănesc cu trupul lor o lume și stăpânii bolților
îndestulează vidul...
Uită!...
Geana nopții se lasă peste ochiul meu preschimbat în solz
pentru a înota prin mine însumi în amonte.
Penumbra îmi macină ființa...
Ecce homo! Ecce homo! urlă printre dinți îngălbeniți statuile neterminate
dăruindu-mi rana usturătoare a zâmbetului...
O, antiviața mea, de ce m-ai întregit?
022.390
0
Sunt geloasa...pentru ca stii sa scrii asa!