coZma

Să amânăm apusul pentru atunci când cerul Va sta deasupra noastră încercănat de ploi Dar până-atunci, iubito, să ne sădim în noi Semințele luminii care-mpânzesc eterul Înmuguri-vor fluturi sub

Spre sferele apusului oglinda mea pătrată Aș sparge-o lunecând în cioburile ei... Sunt rană sângerândă a nopții ce, sfărmată, Își descompune-obscurul în pre-eterne chei Nedrepte-n despuiere,

Cu suflarea-ți cea de astru Fă din mine caldă boare Smulgând nimbul cel albastru Ce-nfășoară lumea-n soare Ochii-n treacăt să desprindă Dintre-atingeri rătăcite Versul prins ca-ntr-o

Am distilat nedrept privirea în sticlele opace Scurmând apoi prin aburi cu lame de stilet Ca să găsesc simbolul ce lumea o desface Orb, suprimând fantome născute din regret Am descompus, prin

Absurdul, viu, se-adună din albele cadențe A visului etern pe care-l port, ca-n dricuri, -înmiresmat vulgar cu-a timpului esențe- Spre locul de-ntâlnire a două cruzi nimicuri Un zâmbet într-o

Suflete se condensează sub abisul de zăpadă Cugete se reformează din reverii înghețate Fulgii ascuțiți înțeapă aeru-n a lor glisadă Degete-amorțite adună, de pe jos, priviri uitate Se

Mă-nclin în fața vieții precum își pleacă cerbii Spre râurile pure robustele bărbii Iar inima mi-e una cu firul verde-al ierbii Și-n ochi adun albastrul eternelor tării Dar viata nu mai are,

Eu mă asociez, ca mulți, cu numărul pi pentru că întotdeauna am avut partea întreagă formată din trei unități temporale și mereu am avut un număr nemărginit de valențe afective, cele două fiind

Poetului modern eu îi doresc ca zarea Să se comprime într-un punct infim Și astfel, pixel cu pixel, să se transforme În literă pierdută în versul lui cel prim Îi mai doresc ca timpul să-i

mi-e atât de somn...și totuși trebuie să rămân treaz încă mai simt vântul care se prelinge printre venele-mi casante asemeni unei relații cauză-efect inversată și încă mai simt nisipurile

Nu mai pot să înțeleg iubirea asta ubicuuă vibrează pe avalanșa metaforelor necoapte zâmbind mesianic în agonia ultimelor simplități pure Acum iubirea veche a rămas, demodată, în dulap crud

Mi-e foame de cerul închis în borcane turcheze Adorm cu gândul la reflectări demascate Și-apoi mă trezesc depănat pe umbréle burgheze Sub care mi-ascund penița-nu vreau cuvinte udate Vreau să

Mi-am extirpat din suflet privirile emfatice Am răzuit destine ce lunecă prin stern Și desfrunzit în grabă de verități somatice Întârzii etern Mă odihnesc pe patul fotonilor defecți Pe

Cortegiul alb de vânturi hibernale picură vag prin aer Fragilă temelie la baza lui-veșnicul mausoleu Al cugetărilor piedute-n prea-ncâlcitul galben caer De întrebări fără răspunsuri, de-evlavios

Culeg florile mate ale toamnei cu mâna primăverii Și fur onixul zilei, din pomi, în faptul serii Contactul dintre sânge și aerul înmiresmat cu stele Îl simt pulsând pe buze, printre săruturile

A ruginit pământul tot așteptând îmbrățișarea Azurului slab presărat cu stele-a dimineții Și-a-nmugurit un ochi mereu uitând uitarea Iubirii risipite pe drumu-nzăpezit al vieții S-a decojit

Răsuflă printre stâlpi mirosul dimineții Și cerul gri-albastru se naște din rubine Un cânt metalic sună în valurile ceții Lumina brumărie îngheață clădirile veline O bancă zgribulită se-ascunde

Înaltul se învârte și-ntr-un vârtej se-aruncă spre pământ Pădurile sunt rupte și înecate de ploaie și de vânt Întregul univers îl văd cum se-ofileste, văd soarele cum moare Privesc la marea neagră

Mai cade încă toamna în frunzele aprinse Stingându-le în ape de zbor către abis Prin vântul ce îneacă iubiri mereu mai stinse Și confundate-n somnuri cu străluciri de vis Mai cade încă ploaia

Picură frunze încă verzi din pomii de aur ai vieții Lăsând în urmă crengile cenușii, moarte și jilave Și pârâie dureros sub tălpi, ultim poem adus tinereții Apoi dansează vântul și rămâne pe

Când cerul se va zbate pe-o ultimă suflare Și Zborul însuși se va opri din zbor Voi merge să aprind o prăfuită lumânare Plângând nonexistenta pe criptele de dor Când sufletu-mi albastru se va