Corneliu Traian Atanasiu

Că universul moral al lumii civilizate e unul degenerat nu mai încape îndoială. Chiar firmamentul – bolta înstelată pe care recunoșteam semnele zodiilor sub care eram ținuți să ne alegem soarta –

Ideal obstretic. Zămislirea genială fără chinurile facerii. Arta crează drepturi mai largi și mai temeinice ca orice revoluție. Identitate. Meșteșugarul, cît de virtuos, se cunoaște după

(taina focului) cărbuni sub spuză stele răsfrînte-n fîntîni chipuri sub pleoape

Fabulă fiziologică. Stomacul e silit să mistuie doar ce îngăduie gîtlejul. Corolar. Cine nu știe să dărîme nu are vocație de constructor, e cel mult restaurator. Cînd scopul scuză mijloacele,

La întrebarea: care e virtutea pe care ne putem întemeia viața? nu puțini ar răspunde fără să clipească: corectitudinea. Cu acest răspuns nu sîntem însă departe de pilduitoarele povețe de la

Dedicație. Oamenilor, care dintr-o neînțeleasă neglijență mă lasă încă să trăiesc. Cu patima surdinei. Să opunem speranței sălbatice o disperare decentă. Riscul universalității. Numai omul se

înfrigurat soarele mă privi drept în față abătută lumina se-nchină traversînd piramide de-o clipă iscate în pulberi de-omăt sau de vină ah cîte spaime-s topite-n seninul ce neînțeles

Ne naștem fără nume. Sîntem însă degrabă înmatriculați pentru a fi ținuți din scurt în lesa identității, în frîul bunului nume, în mai elastica seducție a renumelui ce abia de trebuie să ni-l

Urc prin zăpada-nvechită. Crusta-nghețată crapă în plăci subțiri ca huma uscată. Stele de ger își scapără asprimea. Primii pruni cu pete de licheni galbene, cenușii, verzui – reptile uriașe

(senin) la firul ierbii îngrijorare demnă-n ochi de cicoare

șuvoi și tragic și senin în salt istoric se-arcuiește Tigrul se resemnează palatele în grația stîngace a colibelor marea rană e totdeauna albastră bocetul istoriei lacrimi

Zile lungi și blînde. Culorile pier una în alta în degradeuri duioase. Parcă le cheamă pe toate la sine – toropite în aer, fum și ceață – o mamă bună într-un vis de întunecată și diafană

(ploaie rară) picuri pe frunze clinchete de lumină stau suspendate

(reverie) pierit în azur toropit, gîndul fură tihna din cumuli

Totul începe cînd între joacă și lene, din gene-ți, un rest de umbră joacă pe lucruri. Știi că nu e decît o iluzie, dar ții să o repeți, să o întîrzii, să o prefaci. Dacă te lași pradă acestei

Se susține că, atunci cînd școlari din alte straturi sociale au pătruns în instituțiile de învățămînt britanice, în actele școlare, în locul titlurilor nobiliare de rigoare, numele lor era

brumă groasă-n zori lacrimi arse pe obraz tristețe-nvinsă

Aprecierea curentă și comună a poeziei este una depreciativă. Poezia e ceva superficial, superfluu, lipsit de necesitate și pondere vitală. In ordinea vieții sînt o grămadă de alte lucruri

demnitate a frunzei izbăvită-ntru gloria vîntului polog de ceață solemn ca oboseala mai am atîta voință puterea de-a mă supune zîmbet pierit în neguri alburii

Niciodată… Explozii de neant. Fulgere de beznă. Descreierare. Va fi niciodată, va fi… Arsura nesățioasă a amintirilor – stigmate crud aprinse în carnea tot mereu vie. Bucurii cu obrazul de

(sterilizare) visul plopilor grămădit în rigole puf zădărnicit (poem) cremene și-amnar ca iasca-ntre cuvinte sufletul mocnește (aversă) abur zăbovind ucenicul