Cîntec de promoroacă

Urc prin zăpada-nvechită. Crusta-nghețată crapă în plăci subțiri ca huma uscată. Stele de ger își scapără asprimea. Primii pruni cu pete de licheni galbene, cenușii, verzui – reptile uriașe hibernînd. Scoarța nucului – văruială străveche, murdară, crăpată în falii bătrîne ca roca. Apoi deodată pruni înflorind promoroacă. Flori ce ignoră rîvna rodului fără să-nșele nădejdea privirii. Ceața de peste noapte a sporit febril pe tot ce e înfrigurat. Mai sus salcîmi, mesteceni, plopi și-arini încoronați cu chiciură groasă. Tulpini și crengi pistruind bruma rară. În jur albul hipnotizant, strălucitor ca incisivii iepurelui îmi țintuiește privirea. Pistruii brumei se fac pete din care cresc smocuri de păr scurt, alb, catifelat – presimt năluci pestrițe tresărind în blăni de căprioară. Inima se face codirișcă și înverșunarea urcușului pocnește despletit din pleasna capilarelor. În creastă doar tufișuri mici și ierburi subțiri copleșite sub vegetația de gheață. Și vîntul cu țiuit sticlos cîntă din puzderia fisurilor. Un imn aspru strecoară duioase nostalgii într-o limbă abia presimițită: zima, sever, sibir...