Presă
Constantin Iliescu - Cercuri concentrice; Oana Gheorghe - Fluture încotro?:::
cîștigătorii concursului de debut 2015 al Grupului RO KU
5 min lectură·
Mediu
Volumele Cercuri concentrice - Constantin Iliescu și Fluture încotro?... - Oana Gheorghe, cîștigătoare ale concursului de debut al Grupului RO KU, au fost publicate la editura PIM din Iași într-o singură carte.
Soarele pe-un ciob
Constantin Iliescu are predilecție pentru recuzita urbană a poemelor și pentru situațiile care mărturisesc aproape singure lucruri ciudate și hazlii:
reclamă gratis –
un cățel făcut covrig
la brutărie
rubrica pierderi –
cu ziarul în gură
un mic maidanez
Aproape singure, pentru că uneori înscenarea e ajutată și de alegerea unui cadru în care bateriile, care au cedat dinadins, mărturisesc un accident vascular: cățelușului i-a stat brusc, într-un spasm rugător, inima.
fără baterii –
cu lăbuța întinsă
un cățel de pluș
Un pic mai sărăcăcioasă, butaforia devine însă de-a dreptul întristătoare, dar și mai elocventă prin ceea ce lipsește:
restanțe la fisc –
în locul tabloului
doar o amprentă
sau mărturisește printr-o mișcare obsedantă insomnia incurabilă a celui țintuit la pat:
pendul în balans –
măturând tot tavanul
razele lunii
Cînd în scenă intră și natura, ironia devine însă mai blajină și mai binevoitoare. Sperietoarea se bucură și ea de venirea cocorilor, frunzele veștede sînt recuperate ca recuzită pentru casele de modă, orașul supraîncălzit devine o infuzie de sezon:
se-ntorc cocorii –
fluturându-și mâneca
sperietoarea
frunze veștede –
o colecție de toamnă
într-un toc cui
o ceașcă de ceai –
căzând ploaia de vară
printre flori de tei
La alt nivel, contemplînd spectacolul meteo, răbufnirile grandioase ale stihiilor nestăvilite se împletesc aproape tandru cu faptele mărunte ale lucrurilor domestice:
concert nocturn –
dirijând fulgerele
felinarul de vânt
noapte cu viscol –
aprinzând mii de stele
becul de pe stâlp
În schimb, gesturile umane încearcă să se plieze, cu înțelegere și cuviință, pe evoluția cosmică:
luna descrescând –
mama ridică mai mult
fitilul lămpii
oră târzie –
încrucișate-n poală
mâinile mamei
Deși, uneori, cele ce se întîmplă în lumea cea mare par atît de îngrijorătoare încît interferează cu și reușesc să modeleze fizionomia umană:
cutele frunții -
mai încrețită luna
sub hula mării
Cînd universul obiectelor înconjurătoare se restrînge auster la puținul celor de suflet, adunate laolaltă, ele palpită ca ținute sub surdină:
semnul de carte -
în biblia bunicii
poză c-un soldat
Și, cuprinse de o fervoare reținută, vibrează la unison. Nu mai știi dacă poza, poate unica a bunicului, nu este doar o ilustrație la biblie.
Această contaminare revine însă și în alte ipostaze de amploare cosmică. Lumea este boltită peste aria satului și, arînd, țăranul nu face decît să amestece iar și iar cerul cu pămîntul.
fierul plugului -
scos la lumina zilei
soarele pe-un ciob
Și cu rămășițele redate pămîntului de vechile generații. Deocamdată ele mai sînt date de pomană:
ochelarii noi –
cu haina bunicului
dați de pomană
Și cei vii rămîn aici să exploateze zi și noapte bogățiile lumii.
luna de argint -
haijinului novice
mină de aur
Povara unei frunze
Dacă te-ai lua după recuzita poemelor Oanei – mărțișor, toporași, pomi în floare -, ai putea crede lesne că e vorba doar de o poezie delicată, plină de drăgălășenii feminist-liricoide.
mărțișor în piept –
în sfârșit un donator
compatibil
stare de război -
bunul plivește din strat
toți toporașii
pomii în floare –
în curtea spitalului
un cireș uscat
Numai că mărțișorul nu e decît un pretext pentru a vorbi, uzînd ironic de termeni medicali, despre un lucru mult mai grav, potrivirea și consistența gestului. Războindu-se cu toporașii, bunicul deviază aversiunea lui față de război, înglobînd-o activității cotidiene de grădinar domol și ticăit: bunul nu vrea să încurajeze proliferarea armelor și stîrpește toporașii… înainte să crească prea mari. Pomii în floare lipsesc simptomatic tocmai din locul unde ar fi mai doriți și unde pînă și cireșul s-a uscat.
Nu gingășia sau grația unor atingeri (aseptice) este relevată în poemele de mai jos, ci mesajul vibrant sau tragic simțit de cei în cauză nemijlocit, pe pielea lor.
nu-și mai feresc
atingerea palmelor –
amurg de toamnă
primul vis din an –
sub palme atât de gol
locul de-alături
O frunză și o adiere? Lucruri fără pondere aproape, simțite ca o uriașă povară. Printre ruine, socul nu e doar înflorit, emană instantaneu fericirea suverană de a fi în viață. Cît de puternică i-ar fi mireasma, caprifoiul urcat pe casă impresionează nu doar ca o binecuvîntare ci și ca un neașteptat contrafort.
pe ramul uscat
povara unei frunze –
adie vântul
printre ruine -
tufele de soc încă
înfloritoare
casa pustie –
Mâna Maicii Domnului
sprijină zidul
În unele poeme nu poți decide ce e mai bine să alegi ca înțeles, a amuțit cîntecul păsărilor sau al celui care fredona la fereastră? Îngînarea vîntului e doar un surogat strident sau un alt cîntec mai potrivit anotimpului?
cântec amuțit –
ramura din fereastră
îngână vântul
Să fie iarba cosită doar o dulce moarte? O fi vorba chiar de-o rîndunică despuiată sau de răsturnica lui Ion Barbu?
iarba cosită –
„rochița rândunicii”
într-un scaiete
Și în poemul următor poți urmări două piste. Vecinii se ceartă, mireasma e aceeași, n-are hotar. Dar se pare că tocmai ăsta este motivul de supărare: mireasma nu doar trece (prin și peste gard) ci întrece orice îngrădire. Cum s-o oprești?
sfadă la hotar -
mireasma căpșunilor
întrece gardul
Gestul bunicului în sine, este unul meditativ, și absent, și oarecum îngrijorat. Să fie oare părul lui sau stratul de omăt căzut în iarna vieții cel prin care-și trece mîna?
tăcut bunicul
își trece mâna prin păr -
miezul iernii
Și vremea, și vîrsta te fac să nu mai ajungi la merele care-ți strepezeau atît de voluptuos dinții. De fapt, nu mai ai nici gustul lor, nici al cățăratului în pom. Verzitura e prohibită, prospețimea dispărută din viața ta odată cu trecerea vremii.
merele verzi –
gustul copilăriei
pe un ram prea sus
Înșirate pe foile albe, poemele Oanei au aceeași naturalețe a macilor înfloriți de înaintarea anotimpurilor sau de o mînă dibace care brodează harnic.
poalele albe –
macii înfloresc pe rînd
urma acului
Soarele pe-un ciob
Constantin Iliescu are predilecție pentru recuzita urbană a poemelor și pentru situațiile care mărturisesc aproape singure lucruri ciudate și hazlii:
reclamă gratis –
un cățel făcut covrig
la brutărie
rubrica pierderi –
cu ziarul în gură
un mic maidanez
Aproape singure, pentru că uneori înscenarea e ajutată și de alegerea unui cadru în care bateriile, care au cedat dinadins, mărturisesc un accident vascular: cățelușului i-a stat brusc, într-un spasm rugător, inima.
fără baterii –
cu lăbuța întinsă
un cățel de pluș
Un pic mai sărăcăcioasă, butaforia devine însă de-a dreptul întristătoare, dar și mai elocventă prin ceea ce lipsește:
restanțe la fisc –
în locul tabloului
doar o amprentă
sau mărturisește printr-o mișcare obsedantă insomnia incurabilă a celui țintuit la pat:
pendul în balans –
măturând tot tavanul
razele lunii
Cînd în scenă intră și natura, ironia devine însă mai blajină și mai binevoitoare. Sperietoarea se bucură și ea de venirea cocorilor, frunzele veștede sînt recuperate ca recuzită pentru casele de modă, orașul supraîncălzit devine o infuzie de sezon:
se-ntorc cocorii –
fluturându-și mâneca
sperietoarea
frunze veștede –
o colecție de toamnă
într-un toc cui
o ceașcă de ceai –
căzând ploaia de vară
printre flori de tei
La alt nivel, contemplînd spectacolul meteo, răbufnirile grandioase ale stihiilor nestăvilite se împletesc aproape tandru cu faptele mărunte ale lucrurilor domestice:
concert nocturn –
dirijând fulgerele
felinarul de vânt
noapte cu viscol –
aprinzând mii de stele
becul de pe stâlp
În schimb, gesturile umane încearcă să se plieze, cu înțelegere și cuviință, pe evoluția cosmică:
luna descrescând –
mama ridică mai mult
fitilul lămpii
oră târzie –
încrucișate-n poală
mâinile mamei
Deși, uneori, cele ce se întîmplă în lumea cea mare par atît de îngrijorătoare încît interferează cu și reușesc să modeleze fizionomia umană:
cutele frunții -
mai încrețită luna
sub hula mării
Cînd universul obiectelor înconjurătoare se restrînge auster la puținul celor de suflet, adunate laolaltă, ele palpită ca ținute sub surdină:
semnul de carte -
în biblia bunicii
poză c-un soldat
Și, cuprinse de o fervoare reținută, vibrează la unison. Nu mai știi dacă poza, poate unica a bunicului, nu este doar o ilustrație la biblie.
Această contaminare revine însă și în alte ipostaze de amploare cosmică. Lumea este boltită peste aria satului și, arînd, țăranul nu face decît să amestece iar și iar cerul cu pămîntul.
fierul plugului -
scos la lumina zilei
soarele pe-un ciob
Și cu rămășițele redate pămîntului de vechile generații. Deocamdată ele mai sînt date de pomană:
ochelarii noi –
cu haina bunicului
dați de pomană
Și cei vii rămîn aici să exploateze zi și noapte bogățiile lumii.
luna de argint -
haijinului novice
mină de aur
Povara unei frunze
Dacă te-ai lua după recuzita poemelor Oanei – mărțișor, toporași, pomi în floare -, ai putea crede lesne că e vorba doar de o poezie delicată, plină de drăgălășenii feminist-liricoide.
mărțișor în piept –
în sfârșit un donator
compatibil
stare de război -
bunul plivește din strat
toți toporașii
pomii în floare –
în curtea spitalului
un cireș uscat
Numai că mărțișorul nu e decît un pretext pentru a vorbi, uzînd ironic de termeni medicali, despre un lucru mult mai grav, potrivirea și consistența gestului. Războindu-se cu toporașii, bunicul deviază aversiunea lui față de război, înglobînd-o activității cotidiene de grădinar domol și ticăit: bunul nu vrea să încurajeze proliferarea armelor și stîrpește toporașii… înainte să crească prea mari. Pomii în floare lipsesc simptomatic tocmai din locul unde ar fi mai doriți și unde pînă și cireșul s-a uscat.
Nu gingășia sau grația unor atingeri (aseptice) este relevată în poemele de mai jos, ci mesajul vibrant sau tragic simțit de cei în cauză nemijlocit, pe pielea lor.
nu-și mai feresc
atingerea palmelor –
amurg de toamnă
primul vis din an –
sub palme atât de gol
locul de-alături
O frunză și o adiere? Lucruri fără pondere aproape, simțite ca o uriașă povară. Printre ruine, socul nu e doar înflorit, emană instantaneu fericirea suverană de a fi în viață. Cît de puternică i-ar fi mireasma, caprifoiul urcat pe casă impresionează nu doar ca o binecuvîntare ci și ca un neașteptat contrafort.
pe ramul uscat
povara unei frunze –
adie vântul
printre ruine -
tufele de soc încă
înfloritoare
casa pustie –
Mâna Maicii Domnului
sprijină zidul
În unele poeme nu poți decide ce e mai bine să alegi ca înțeles, a amuțit cîntecul păsărilor sau al celui care fredona la fereastră? Îngînarea vîntului e doar un surogat strident sau un alt cîntec mai potrivit anotimpului?
cântec amuțit –
ramura din fereastră
îngână vântul
Să fie iarba cosită doar o dulce moarte? O fi vorba chiar de-o rîndunică despuiată sau de răsturnica lui Ion Barbu?
iarba cosită –
„rochița rândunicii”
într-un scaiete
Și în poemul următor poți urmări două piste. Vecinii se ceartă, mireasma e aceeași, n-are hotar. Dar se pare că tocmai ăsta este motivul de supărare: mireasma nu doar trece (prin și peste gard) ci întrece orice îngrădire. Cum s-o oprești?
sfadă la hotar -
mireasma căpșunilor
întrece gardul
Gestul bunicului în sine, este unul meditativ, și absent, și oarecum îngrijorat. Să fie oare părul lui sau stratul de omăt căzut în iarna vieții cel prin care-și trece mîna?
tăcut bunicul
își trece mâna prin păr -
miezul iernii
Și vremea, și vîrsta te fac să nu mai ajungi la merele care-ți strepezeau atît de voluptuos dinții. De fapt, nu mai ai nici gustul lor, nici al cățăratului în pom. Verzitura e prohibită, prospețimea dispărută din viața ta odată cu trecerea vremii.
merele verzi –
gustul copilăriei
pe un ram prea sus
Înșirate pe foile albe, poemele Oanei au aceeași naturalețe a macilor înfloriți de înaintarea anotimpurilor sau de o mînă dibace care brodează harnic.
poalele albe –
macii înfloresc pe rînd
urma acului
047465
0
AU
