Corneliu Traian Atanasiu

Săptămîni de-a rîndul, adîncind poteca în zăpada veche, contrastul mereu proaspăt îmi ispitea privirea spre o salcie scorburoasă înfiorată de o eșarfă rară de căline. Și, de fiecare dată,

Ici colo cîteva trăsături rătăcite, întrerupte - și ele subțiate, pierite, stinse în alb. Dungi strecurate anevoie, trudnic, poticnit - amuțite. Pete ușoare, reazem de umbră pentru albul

Dincolo de visele nocturne, coșmaruri sau aberații numai bune pentru a ghici în ele orice, dincolo de visele diurn-ambițioase de grandoare și mărire, dincolo de reverie și contemplare, pentru om

în basmele pădurii m-a rătăcit ursita prin dulce penumbră văpaie mlădie tresare răchita din răbufnirile vieții fructe de țipăt sugrumate de spaimă scîncet de slavă în cheaguri călina

(privind la cer) nori apar și pier istorii efemere spulber de gînduri

\"Omori, așadar, bărbatul-care-îți-scoate-din-minte-ideea-că-ar-exista-și-alți-barbați când poți să îl ai până la moarte, neavându-l??!! Aceasta este cea mai tâmpită idee în care mă îmbrac ca să

\"Mi-a fost rușine de această modestie mincinoasă\" - ne mărturisește cu sinceritatea-i fără menajamente Nietzsche. Care să fie însă acea modestie atît de rușinoasă? Desigur aceea ruinată de

(peste oraș) pomii ciufuliți hîrjonind vîntul înalt jos beton în spasm

(După ce am citit Mitul lui Sisif - absurd, fericire, agonie... al lui Lucian Mușet simt nevoia unor nuanțări.) Cred că mai important decît conștientizarea situației absurde este patetismul

Þi-e, Doamne, ochiul, în scorbura tăriei, înrourat, greu fagur de lumină. Sub pleoapa-ți crud, amarnic strînsă, țîșnesc arcușuri pe viori de umbră și rugină. Se sting, pe corzile viței

soare beat de brumă delir pustiu vînt rece nechez de soartă – bidiviu îmbujorare răsfățată cu pistrui de chin ferită-n umbră bruma cu sămînță de arin doică nurlie tăcerea hîrjonește

Puține sînt amintirile care mă cheamă cu atîta fervoare și gingășie, spre care mă aplec cu atîta sfială și însuflețire ca spre temeiul norocului meu pămîntean. Între ele aflu miracolul a două nopți

ocheade silvestre adieri rășinoase întețesc mireasmă de suflet peste jarul candorii tropot de neguri tulbură imaculate pustietăți zăpezile își lecuiesc albeața

Isus întrupat între coarne de taur - soare peste sat (provizoriu, aștept observații, sugestii, corectări) Motivație La origine, în Japonia, kukaiul era integrat activității mai complexe a unei

Trebuie să fie iarnă statornicită, zăpadă îmbelșugată, rămurișuri despuiate. Cortul vremii acoperit, alb-tulbure, închis privirii. Să treci prin zăvoi, prin livezi, prin răchiți. Privirea

n-au răzbit deasupra holdei ardoarea închipuirii îi cheamă însă învăpăind depărtarea arzînd corăbiile rușinii rumeneală-a obrajilor celebrînd intempestiv gloria impenitentă a emoției

în loc de: (ritual) pădurea-și face harachiri – cîmpia îngălbenește mai bine așa: (harachiri) pădurea-n sînge martore-ngălbenite pajiști tăcute

(matineu) zvoniri de rouă pe gonguri de petale răsare astrul

„O imagine este sau fața unui destin sau gunoi literar.” Dumitru Caracostea Cerem poeziei să ni se adreseze prin imagini surprinzătoare. Dar este oare

(despovărare) susur nesfîrșit neliniștea frunzelor zbucium alinat

(despovărare) susur nesfîrșit neliniștea frunzelor zbucium alinat

(recul) munții în zare intrați abrupt în viață se pierd în ceață

(des-facere) cercurile cresc se destramă alene vise-imagini

(ritual) pădurea-și face harachiri – cîmpia îngălbenește (brumar) tras la scară-n zori basm alb în scrum de vise luna-n caleașcă (poveste tristă) peste pomii goi farmec de