Corneliu Traian Atanasiu

Mă bucur că unora le-a plăcut. Nu am pretenții, încerc și uneori o dau în bară. Ținta este mișcătoare. Cu ajutorul vostru o s-o reperez mai bine.

Ți-am citit personalele și regăsesc aici aceeași tentație migăloasă de a nota ceea ce se simte la o anume intersecție, pe muchia subțire și primejdios-tăioasă a sentimentului translucid. Data viitoare folosește mobilul (bun și în week-end).

alergi sau te oprești cap sau pajură inimă sau brumă
did you think I`d crumble?

Jogging cu \"cheile zorilor\" zornăind în buzunarul de la piept. Dacă contactul ăsta permanent cu moneda nu e doar o nimereală, ești genială. Și spontană. Ți-a luat-o poezia înainte, ține strîns. Aproape. N-ai încotro. Trebuie să alegi. Să alegi să fii o aleasă.

O să tot scri-jelești. Jogging, plici-plici prin ploaie. Maratonul de toamnă. Rupînd mereu cu pieptul firele de păianjen ale rutinei.

de regulă eu și drumul nu avem prea multe să ne spunem
pământul se rotește prin spațiu mușchii-mi încordează lumina plici
miros toată a saliva ta mă amușinează păcatul clinchet căprui de gene

Biciuită de verva versurilor, cu zăhărelul poeziei înainte. Cu costumația asta ciudată, cu epoleții tristeții legănîndu-și ciucurii hazlii.

Am intrat pe acest site imedidat dupa ce am citit polemicul tău: \"poezie, agonie, comă\". Cred însă că multora n-o să le cadă ușor la stomac faptul că ai comis acest gest digital (cu degetele, doar cu degetele vreau să zic) chiar azi. Gust totdeauna ironia. Cea de azi, cu tot adevărul ei, nu este prea bine temperată.

Țin să-i dau o direcție mai generoasă aducîndu-l în discuțite pe Cioran. Într-un interviu, jurnalistul, îl mustră cu evidentă tentă moralizatoare, avînd în vedere posibilul impact al textelor sale asupra tineretului și așa debusolat:

- De ce publicați lucruri atît de pesimiste, ce influența au ele asupra celor tineri?

- Nu, nu, eu am scris doar ca să nu ajung un client al ospiciului sau pușcăriei.

Mărturisesc că încerc de mult să agonizez, dinainte de existența www.agonia.ro, să scutesc instituțiile publice de o corvoadă în plus cu persoana mea.

\"Adică există cu ceva mai puțini pacienți în spitalele de boli psihice, ceva mai puțini în pușcărie pentru viol, tîlhărie sau conducere sub influența anumitor substanțe.\"

Ți-am citit toate trei mozaicurile. Progres notabil de la simpla notație descriptivă și plată la apariția vibrației, de la trîntirea unei concluzii banale la finalul neașteptat și deschis. Tot numărînd silabele - și eu sînt începător în genul ăsta - mi-am dat seama că am fost nevoit de multe ori să schimb total notația de la care pornisem, ideea, intenția, cuvintele. Și asta aduce o mare flexibilitate din care poate răsări inspirația.

gusturile tale vor fi răsplătite. Ți-ai luat abia gustarea. Festinul abia urmează. Poftă bună!

Ți s-a-nțepenit macazul
încleiat în melodramă?
N-ai găsit o epigramă
să îți plîngi cu stil necazul?

(cu scuze profesioniștilor epigramei, n-am nici exercițiu și nici talent, dar cum vedeți mă străduiesc)

Ține-i bine că sînt și eu acolo. Totdeauna cînd înțelegi ceva asta te implică și pe tine. Nu trebuie însă să ne ferim, orice critică adevărată taie în carne vie - și în primul rînd în a ta.

M-a surprins, cînd am intrat în pagina ta, selecția din Sorescu, toate remarcabile și pentru mine. Ador luciditatea lui jucăușă, candoarea cu care abordează temele tragice. Acel minunat îndemn: \"Oameni nu vă pierdeți optimismul, nici de-ați crăpa!\"

Zgîrii smalțul cerului. Ai devenit statuară. Statura ta - cu pcioarele pe pămînt și capul în nori - se deșiră cu vocație de cariatidă. Și cu durerile de spate de rigoare.

Se pare că degetele tale o dibuit altă țintă. Ți-a scăpat bărbatul printre zodii. Și nu-l mai poți întîlni.

Palpiți ca gușa șopîrlei în vara toridă. Cu degete frenetice țeși sîngele prin urzeala destinului.

Ți-am reținut clinchetul.

Ți-am reținut clinchetul.

Ți-am reținut clinchetul.

Totdeauna voi dori îmbrățișări de împăcare. Ți-o ofer fără nici o șovăială. Am mai pățit-o și cu Lory, s-ar putea să fiu și eu de vină, sar peste pupăturile de drag și, uite, am de pătimit. Noroc că mă ajută fetele.

de plural în sensul în care spunem soarta oamenilor și soarta omului, nu diferențiem. Sună forțat sorțile oamenilor. În schimb sorți pare specializat pentru șansă - tragere la sorți, așa au căzut sorții. E ciudată această asociere a necesității cu întîmplarea, a fatalității cu hazardul. Ți-e scris și totuși totul se întîmplă, e la voia întîmplării. Poate la fel ca în cazul fortunei cu fortuit.

Noaptea – se zice – e cel mai bun sfetnic, chiar și cînd trece peste America. Și, cum se vede, la Irvine e loc de întors mai abitir ca la Ploiești. Te-ai dat cu diletanții și cu gîndurile neperiate conceptual.

O vorbă a mea, cu care mă caracterizez și pe care am și folosit-o într-un așa-zis eseu, mă pune mereu în gardă, și pe mine, și pe partenerii de discuție: sînt o vulpe prea bine-crescută căreia i s-a acrit de fățărnicia aguridei. Știi prea bine că un dințișor (al tău), titanic și adoptiv, a gustat (oarecum dezgustat) din Mahalagii și mitocani și a mușcat off-topic (văd că stăpînirea ți l-a anulat) dintr-un așa-zis haiku al meu.

Mă înțelegi deci că nu mi s-a părut deloc încîntător faptul că țineai să mă degradezi de la eseu la gînduri și propuneai, oarecum impersonal (cui), renunțarea la termenul de elită.

Dar să terminăm cu gluma și să nu fim copii. Că toți sîntem români – cum zice nenea Iancu – mai mult sau mai puțin onești. Și, pe deasupra, și independenți. E deja un alt an și ne putem pupa în piață.

Mă bucur că și tu ai găsit acei oamnei de marcă și ai știut să îi apreciezi. Și mai ales că ai găsit în ei doar distilatul de calitate al nobleții spirituale și chiar existențiale (să nu zic trăiriste) al aristocrației tuturor castelor și claselor trecute. Care, odată dispărute, au lăsat moștenire acea esență, spre perpetuare prin trăire, unor oameni adesea fără blazon la poartă.

Mulțumesc pentru bibliografia indicată pe care mă bucur să o completez cu contribuția ta juvenilă, neafectată de vîrsta fragedă.

Cotrobăind prin „fișele” mele am dat peste cîteva rînduri ale lui Ortega. Acolo îmi notam că insurecția maselor e contemporană cu ivirea elitelor pure, culturale și a culturii elitare ca o contrapondere la masificarea culturii. Că această cultură este instrumentul și garantul acestei diferențieri sociale, certificatul de naștere și actul de identitate al acestei noi elite risipite în masă.

„Pe fondul cenușiu și nediferențiat, arta modernă contribuie la cunoașterea de sine și la cunoașterea reciprocă a celor puțini, la înțelegerea misiunii lor, ea înseamnă a fi printre cei puțini și a lupta împotriva celor mulți.”

„Masa, care s-a obișnuit să spună cu orice prilej un cuvînt cu greutate, se simte, datorită noii arte, jignită în drepturile ei umane, deoarece noua artă este arta privilegiaților, nobilimea nervilor, aristocrația instinctului...”

Era cam exaltat și nu se mulțumea doar cu aceste modeste constatări. Țintea departe. Dar las asta în seama exegeților.

Elena, în anii care vin îți doresc, că tot e vremea, un viscol veșnic de candoare.

Ți-a scăpat ideea mult mai generoasă anunțată în titlu (care mi se pare deosebit de bine găsit): fertilitatea humusului. Și puteai cocheta cu lucruri mai vîrtoase și mai gingașe ca ploaia, lumina și căldura, încrederea și grija. Nu prea văd ce rost au punctele cardinale pentru humus. Ai picat, deși versurile curg frumos și muzical, într-o înfierbîntată, dar prea aridă lamentație abstractă.

(Poate-i mai bine Reazămă-Te, iar în \'Oare-Ai lăsat\' ai cu a mic, nu?)

m-am dus totuși la sursă (deși acest vers îl tot spun așa de multă vreme), versurile sînt mai explicite:

\"Uite, mai licăre încă, alb și dulce în noapte.
Ia-i. Ți-i întind. Sînt genunchii. Tu nu-i vezi,
tremurători și plini ca două căni de lapte.\"
(din volumul Țara fetelor)

Cum nu știu Zorile cînd vor apărea
Las toate Ușile deschise,

Au Pene asemeni Păsărilor, oare,
Ori Valuri precum Mările întinse

(și o încercare personală)

Nu știu cînd Zorii au să vină,
Deschid doar Ușile - oricare -

Ca Păsările-s, oare - înaripate
Sau vălurite ca un Țărm de Mare -

vă vorbesc serios de data asta. V-aș rămîne veșnic recunoscător dacă nu v-ați mai arăta pe pagina mea. E evident că nu vă agreez și că, v-o spun de data asta cu blîndețe, nu v-ați comportat onorabil. Nu folosesc cuvinte urîte, n-au folosit și n-ar folosi la nimic. Doar vă rog: nu mai dați pe la mine. Nici eu nu vă voi deranja cu nimic. După un asemenea incident ideile dv. nu mi s-ar părea deloc atractive.

Hai să facem un pact: se întoarce fiecare în lumea lui și uităm că ne-am cunoscut într-un asemenea hal.

Nu prea știu ce putem rezolva pe această pagină. Nu vă pricepeți la a scrie o epigramă și bănuiesc că știți: aici ăsta e tot farmecul. Am venit aici ca toată aciditatea să fie măcar jucată, dar nu respectați convenția, n-aveți eleganța jocului. Și, sincer, nu vă mai înțeleg. Nu mai e vorba de nici un argument.

Vă țineți scai. Nu vă găsiți altă ocupație? Știți foarte bine că pot mai mult în privința asta. Țineți neapărat să vă faceți de rîs suplimentar?

Aveți, cum spuneți, o grămadă de diplome, vă mai dau eu una: de om înțelegător care e în stare să pună capăt unei stări penibile. Măcar atunci cînd e solicitat, cînd e rugat s-o facă.

Și, dacă de asta aveți cumva nevoie, recunosc: ați cîștigat, sînteți mai tare, ideile dv. au învins.

Știu, cred, cum e cu ciudățenia. Incită. Ți-e ciudă că nu-i dai de cap, te pune pe gînduri, cauți înciudat tîlcul, pînă ce dai uimit de minunăția a ceea ce nu se lăsa deslușit pînă la bucurie. (Știu că în rusește ciudesnîi înseamnă minunat. Ciuda e neodihnă cercetătoare.)