Alergia la cuvinte

*

Krzysztof Zanussi este un regizor polonez. Pe el l-am auzit prima oară spunînd la o conferință de presă că există vremuri cînd masele se orientează după gustul elitelor și alte vremuri cînd elitele se orientează după gustul maselor, a noastră fiind, din păcate, de genul celei din urmă.

Nu e greu de înțeles că măcar în materie de gust e mai de dorit ca masele să urmeze gustul mai elevat, mai evoluat, mai rafinat al celor aleși, al oamenilor deosebiți. Și, evident, este catastrofal să se întîmple invers. Chiar atunci cînd era vorba de mobilitatea socială care asigură mereu schimbarea elitelor sociale, cei veniți de jos preluau gusturile și comportamentul celor din clasele în care parveneau.

Dealtfel, nici istoria nu dezminte acest mod firesc și benefic de preluare a culturii superioare. Cuceritorii, în ciuda superiorității lor militare și administrative, erau cei care asimilau cultura superioară a celor cuceriți. Cazul cel mai seminificativ pentru lumea mediteraneană este victoria culturală a elenismului în imperiul roman.


*

Nu mi-a trecut prin cap că un cuvînt banal ca elită poate stîrni asemenea repulsie în mintea unor cititori, serioși dealtfel. Și cu atît mai mult că, în fața lui, ei vor ajunge într-o stare de frison. Gîndul lor prea sprinten, eludînd complet contextul, ca și textul, o ia fuga spre steagul brun și zvastică. Sau insinuează insidioase pericole terminologice. Cuvîntul ori spune ceva oribil, ori ceva ascuns, pervers și machiavelic.

Cele mai multe cuvinte le știm doar de la grădinița vieții. Și acolo le învățăm nu doar într-un singur înțeles – cel care se poartă și se vehiculează curent –, ci și într-o unică și drastică interpretare ideologică. Ce spun acele cuvinte este prin urmare stigmatizat cu calificativele date de vreo doctrină sau credință oarecare drept – gigea sau caca. În limbaj IT, ele sînt totdeauna însoțite de o mască prin care aflăm ce atitudine ne este recomandată, ce emoție trebuie să încercăm cînd le auzim.

Nici radio Erevan nu era străin de această manieră de a pricepe cuvintele. Anecdota spune că un ascultător întreabă:

– Cum se pronunță corect – Schumman sau Schubert?

– Noi răspundem: este corect și Șuman și Șubert, dar e mai bine să pronunțați Șostakovici.

Cînd, cu acea accepție meschină a cuvîntului, simțim și nevoia imperioasă să reacționăm gălăgios și să ținem discursuri pilduitoare, lucrurile devin hilare. Și riscăm ca prestația noastră să pară, pe bună dreptate, puerilă.


*

E și cazul cuvîntului elită. Iată ce spune DEX-ul:

ELÍTÃ, elite, s.f. Grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate etc. ♦ Ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales. ◊ Loc. adj. De elită = ales, deosebit, distins. – Din fr. élite.

Și NODEX:

ELÍT//Ã ~e f. 1) Partea cea mai bună, mai de frunte. ◊ De ~ cu calități deosebite; distins; ales. 2) Grup de oameni privilegiați, care au pretenții de superioritate.

Iar dicționarul de sinonime notează:

ELÍTÃ s. (fig.) cremă, floare, frunte, spumă. (~ tineretului.)

NODEX, Noul dicționar explicativ al limbii române, Editura Litera Internațional, 2002, recunoaște deci și un sens mai ideologizat cuvîntului în înțelesul pe care i-l dau unele doctrine sociale și politice: grup de oameni privilegiați, care au pretenții de superioritate. Asta nu înseamnă că sensul mai general și mai puțin specializat nu mai trebuie luat în considerație. Și că atunci cînd auzim cuvîntul elită trebuie să sărim ca arși simțind că spiritul democrației ar fi fost lezat.

Cuvîntul este legat deci în primul și în primul rînd de valoare și repet doar ce spun definițiile:

– reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate,

– ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales,

– partea cea mai bună, mai de frunte,

– ales, deosebit, distins,

– cremă, floare, frunte, spumă.

Privilegiile și pretențiile de superioritate țin de o anume abordare doctrinară care nu vrea să recunoască existența unor elite veritabile și nici legitimitatea ideii de elită. Aceasta, în orice formă s-ar prezenta, este aceea a egalitarismului care demască pretențiile, neagă superioritatea și dezavuează ierarhia. Aici e vizată însă doar elita proclamată de elitarism (și el o doctrină la fel de înfierbîntată) în opoziție cu drepturile sacre ale maselor de a institui societatea otova (lipsită de orice structură) pe care o proclamă egalitarismul și a și încercat să o edifice nu numai în țările comuniste. Mai totdeauna aceasta gîdilă plăcut orgoliul plebeului care s-a născut minunat în suficiența lui satisfăcută. Plebeul care nu vrea să se ridice, ci să-i tragă pe toți în viitura tulbure a egalitarismului. Deviza e arhicunoscută: Nimic nu-i sfînt! Și de aici încolo merge orice înjurătură la adresa burjuilor de pretutindeni.

Trebuie să nu înțelegi nimic din ce se întîmplă în societate ca să nu pricepi că elita, dincolo de a însemna doar puterea (politică, economică, financiară, administrativă), înseamnă și competența, calitatea, specialiștii – cu un cuvînt al democrației: meritocrația. Elita nu doar că a existat, există și va exista, dar este necesară pentru buna funcționare a societății. Sînt totdeauna oameni care nu doar conduc arbitar, ci trebuie să conducă, nu doar îndeplinesc unele funcții privilegiate, ci și știu să o facă cu toată vrednicia. Înainte de a însemna cei privilegiați, elita înseamnă cei buni, cei valoroși.

Problema cum se aleg cei mai buni este de o cu totul altă factură decît aceea de a urî orice elită și de a urî cuvîntul ca atare. Prima este de natura unei complicate instituționalizări a societății, a doua ține de o patologie a celor afectați de ideologie, în chiar folosirea limbii pe care o vorbesc.


*

Rămîn la părerea că elita nu are nici o nevoie să fie sau să se constituie în grup. Deși sînt și elite (cazuri) care fac asta. Că nu trebuie să aibă conștiința unui grup cu revendicări sociale și nici cu programe de ameliorare a speciei. Elita poate fi suficient de dispersată ca să rămînă doar o mulțime de indivizi care nu au contacte de nici un fel unii cu alții.

Dar fiecare individ cultivă acele valori care îl fac în raport cu viața pe care o trăiește deosebit. Chiar dacă nu este suficient de distinct în raport cu semenii din jur și nu primește distincții sociale, este o persoană distinsă. Și chiar atunci cînd nu este remarcat, el are o prestație remarcabilă. Căci el cultivă o anume noblețe sufletească și rămîne prin asta exemplar chiar dacă nu-l va lua nimeni ca exemplu.

Elita, cel puțin cea care se alege fără aport instituțional, nu este un bau-bau, nu împilează și nu exploatează pe nimeni, nu suge sîngele poporului și nici nu cere privilegii. Ea se alege simplu, cum se alege untul sau smîntîna din laptele prins. Crema, floarea, fruntea, spuma vor exista mereu. Și, măcar pentru unii, ele vor fi cele care le vor orienta gustul și strădania vitală. Alții ca alții.




(Am scris aceste rînduri cu epiderma simțirii spuzită de vezicule mărunte și usturătoare. Cine e curios de ce se poate lămuri citind: Solidaritatea reinventată complicitar și Nevoia de elită)