Modestia

\"Mi-a fost rușine de această modestie mincinoasă\" - ne mărturisește cu sinceritatea-i fără menajamente Nietzsche. Care să fie însă acea modestie atît de rușinoasă? Desigur aceea ruinată de ofensiva populismului, aceea care și-a pierdut orice noblețe și își ascunde decrepită tîlcul sub o zdreanță de seminificație - lipsa de îngîmfare. Tristețea mare este că Dicționarul explicativ al limbii române surprinde doar fireasca decădere morală a vremii cînd se limitează doar la această hanță flendurită ca unic sens al modestiei. Modestia pare să fi ajuns doar refugiul ipocrit al mediocrității veleitare, atunci cînd nu e revendicare obraznică a egalitarismului revanșard. Un anume complex de inferioritate, transformat revoluționar in complex de superioritate, obligă vulgul să cheme la ordinea modestiei pe cei superiori, pentru ca astfel prostia să-și încununeze obscuritatea mediocrității cu laurii de elevație etică ai modestiei. Rigoarea supremă a acestei chemări este nivelarea egalitaristă, complacerea în mocirla generală, modestia fiind doar umilința liber consimțită a celor superiori pentru a nu jigni cumva suficiența ambițioasa a celor inferiori – doar astfel dispuși să le accepte cu modestie ofranda. Și totuși modestia nu înseamnă doar cedarea bleagă în fața pretențiilor mediocrității, lipsa fermității existențiale, abandonarea valorilor și a simțului ierarhiei. Dacă nu e sărăcită, fiind considerată pripit doar o complezentă virtute de contact, ea are șansa de a-și reaminti că este efort consecvent de temperare a isteriei afirmării necondiționate, acțiune răbdătoare și decentă de a-ți căuta măsura - simplificare și esențializare, lămurire și stilizare. Lupta ei se dă cu acel model absurd al personalității rapace, care își adjudecă cu lipsa de discernămînt a lăcomiei complicația pentru a putea deriva din această strinsură avară puzderie de merite, pretenții nemăsurate, ifose absurde. Modestia vizează astfel restrîngerea personalității lăbărțate, excesiv umflate social pînă la a-și afla măsura în simplitatea firească și nepretențioasă pe care o prescrie omului, laolaltă cu toate lucrurile, dictonul latin: est modus in rebus. Modestia este resimțită în cele din urmă ca o sobrietate și decență a simțirii care ne face să nu exageram importanța ideilor, sentimentelor și faptelor noastre in speranța ipocrită de a pretinde drepturi și privilegii sporite in fața celorlalți. Ea ar trebui opusă atunci nu atît îngîmfării, cît unor metehne izvorîte mai degrabă din scursurile ideologice ale vremii: veleitarismului, cusurgeriei, snobismului. Și abia așa am putea pricepe că modestia este, înainte de a fi un mod de a te manifesta în fața unuia sau altuia, o atitudine fundamentală a fiecăruia în fața vieții și a destinului său. Forțînd puțin limba, am putea spune că fiecare este ținut să modestească la propria-și soartă. (Ceea ce am scris mai sus am scris demult. Nu am pretenția de a fi surprins toate subtilitățile modestiei și m-ar bucura să le aflu de la cei ce o practică cu mai mult succes.)