Impostura existențială a snobismului

Se susține că, atunci cînd școlari din alte straturi sociale au pătruns în instituțiile de învățămînt britanice, în actele școlare, în locul titlurilor nobiliare de rigoare, numele lor era însoțit de precizarea formală prescurtată, vag infamantă: s. nob. – adică sine nobilitate, fără titlu de noblețe. Greu de suportat, umilința resimțită de vlăstarele vulgului în compania odraslelor nobiliare a fost răzbunată paradoxal și deviat prin adoptarea servilă a vestimentației prestigioșilor colegi, prin copierea promptă a manifestărilor și a limbajului lor pretențios și arogant, menite însă să fie afișate – cu disprețul aferent lor – în fața celor dintre care proveneau, de care se rușinau acum și pe care țineau să-i epateze, nemairecunoscîndu-se de-ai lor. Cu o astfel de origine, snobismul va numi în consecință această rușinoasă demisie de la situația de fapt, va desemna adopția rușinată, superficială și resentimentară a unei posturi artificioase – condiția bastardă afectată de cel ce nu se mai suportă pe sine și aspiră veleitar la o noblețe neînțeleasă, ce-i este constituiv interzisă. Opțiunea snoabă dezvăluie prin urmare dorința ilegitimă și improprie a celui ce se simte înjosit de o superioritate vădită de a-și adjudeca pripit doar prestanța ei aparentă printr-o maimuțăreală frivolă, în fața ignoranților, a unui ritual găunos, de al cărui miez spiritual n-are habar. O strategie magic-pragmatică tutelată de viclenie și rapacitate, căci, inaccesibile sensibilității lor rudimentare, virtuțile nobiliare și noblețea sufletească sînt dobîndite doar în ambianța aristocratică și în climatul elitar. Lipsit și de gustul nobleții, și de probitate existențială, snobul vînează doar însemnele lor superficiale, exterioare și nu aspiră la o autentică inițiere, la o reală și radicală schimbare de sine prin care le-ar putea obține cu adevărat. E lesne de înțeles că împrejurările reale în care și-au făcut apariția cuvîntul și atitudinea snoabă sînt paradigmatice pentru efectele neprevăzute ale democratizării: amplificarea resentimentelor și deprecierea simțului elitar, confuzia valorilor și relaxarea exigențelor. De aceea, snobismul își păstrează nealterat proprietatea de a numi inapetența pentru noblețea virtuală a condiției umane atunci cînd șansele ei nu mai sînt prohibite. Preferința ușuratică pentru mascarada și ipocrizia paștișei dovedește mereu impostura existențială a celor ce n-au curajul de a miza pe noblețea sufletească, asumîndu-și condiția lor reală, odată cu șansele inerente de ameliorare ale ființei lor în devenire, cu încercarea onestă de a dobîndi un alt statut pe măsura posibilităților și a eforturilor consecvente de schimbare. Ceea ce ar ilustra cuvintele memorabile ale unui moralist al secolului trecut: „ Nu cunosc altă noblețe, decît străduința de a fi nobil.”