Claudiu Tosa

totusi sa nu exageram. A spune ca ce a scris X nu e ceea ce simte cu adevarat e usor deplasat. Ne putem juca cu expresiile de genul "artificial", "necredibil", "atipic" etc. Dar a spune ca nu a scris ceea ce simte pare deja demn de inceputul unei polemici specifice telenovelelor de pe AcasaTV cand Gabriela stia sigur ca Juan nu se casatorea din dragoste cu Graciela.

Mi-a placut foarte mult textul tau. Curge extrem de natural de la un capat la altul. Nu e nimic fortat, artificial sau nelalocul lui. Paradoxal nu am avut deloc impresia ca tema concursului te-a influentat sau limitat in vreun fel. Din contra, ai scris extrem de liber, credibil si asumat. Amprenta personala e evidenta, felicitari.

Lacrimile de dor, vasilina fără de care gândurile nu ar putea aluneca în neantul suferinței...

Privindu-te încep să mă simt ca Anghel care devenea arhanghel culegând sparanghel.

Dacă speli chiloții cu rățuște la mai mult de 90 de grade te poți face vinovat de braconaj.

Oricât de tare alergi timpul va fi mereu în spatele tău - amintirea tinereții, săpunul după care ar fi bine să nu te apleci...

În Intrarea Dragonului Bruce Lee a rămas pe dinafară. Dragonul era prea mare.

Mă simt provocat, prin urmare vă invit la duel. Așadar:

Primăvara e când ghiveciul din balcon încolțește înaintea planurilor tale de viitor.

Emilian, textul trebuia să fie inițial cu totul altceva. Dar m-am trezit din pere în mere, și atunci mi-a venit ideea să fac o... plăcintă :) Dacă orice organ de anchetă ar citi cu atenția ta, probabil am avea procese-verbale care ar putea fi recitate la cenaclu și sesizări. Mă bucur că dosarul, deși clasat, rămâne deschis măcar ca experiență de lectură. În fond, fiecare cititor devine un fel de membru în Comisia însărcinată cu investigarea cazului Gafița. Uitându-mă la text și știind lucrul care a servit inițial pe post de inspirație, nu pot să nu mă amuz.

Bogdan, mi se pare interesant cum ai descris procesul interior al lecturii ca pe un conflict între vinovăție și entuziasm, între dorința de a lăuda și jenă. Ce spui tu e, de fapt, exact mecanismul dosarului: un document care te trage de mânecă și îți șoptește că e ridicol să iei lucrurile în serios, dar dacă nu le iei în serios... ele încep să devină înfricoșător de reale. Mă bucur că ai simțit acea tensiune de „o, nu!”, pentru că tot textul construiește un anumit tip de stare de așteptare. Recunosc că încă mă gândesc dacă pun punct aici sau duc lucrurile mai departe dar într-un alt spectru.

Liviu, mă înclin pentru observația legată de aglomerația de bilețele pe avizier. Voi încerca, pe cât posibil, să restrâng anexele la un format A5, eventual tipărit cu font mic și spațiu dublu între rânduri. Cât despre guma de pe vizorul ușii, cred că e un experiment de blocaj optic: poate cineva a încercat să împiedice scurgerea realității „în stare fluidă” pe care o invoca Mândruț Ion. Sugestia de a bate în ușă cu un cod Morse improvizat mi se pare mai sigură decât orice interfon. Așadar, dacă voi avea un mesaj urgent, voi proceda: trei scurte, una lungă, două scurte. Dacă răspunsul nu apare, voi considera că ai fost deja chemat la o ședință a Subcomisiei pentru Vizibilitate și Aderență Domestică.

George, mulțumesc pentru lectură. Serviciul Etajelor Superioare există doar pentru cei care se aventurează să citească până la capăt. E adevărat că uneori un text poate da iluzia apartenenței la o instituție imaginară, fără statut legal, dar cu un regulament afectiv. Petentul, adică Mândruț, a devenit deja un personaj mai viu decât realitatea însăși și, dacă te uiți atent, e posibil să îl zărești prin vizor chiar și când nu e acasă. Cât despre micile scăpări de redactare, mi le asum. Ca să fiu sincer corectarea a fost o provocare pentru că am întâmpinat o grămadă de erori.

Florina, ai surprins esența: cel observat, cel care observă prea mult și instituția care diluează devin personaje mai puternice decât orice individ cu nume propriu. Mă bucur mult că ai remarcat contaminarea finală. Da, m-am gândit la asta: ca cititorul să devină el însuși parte din dosar, să rămână cu impresia că a preluat ceva, fie o umbră mov, fie un cactus care se rotește singur pe birou. Nu e întâmplător nici avertismentul din final care mai mult sau mai puțin anuntă ceva. Trebuie doar să mă hotărâsc dacă ceea ce anunță se va opri aici, mutând explorarea interpretativă complet în dimensiunea cititorului, sau, dacă revin cu o continuare. Mă tentează ambele variante. Cu privire la proză, recunosc că eu însumi am fost sceptic, dar mi-am spus totuși că e mai bine să postez. Mă bucur foarte mult că ți-a plăcut. Cred că-ți aduci aminte că-n urmă cu 22 ani ai fost prima persoană care m-a încurajat foarte mult să scriu (lucru care a contat foarte mult). Mulțumesc pentru lectura atentă și pentru că ai deschis și tu o anexă interpretativă la dosar :)

Ottilia, am zâmbit cu adevărat la felul în care ai decupat pasajele și le-ai așezat ca pe niște probe de laborator. Nu vreau să spun ce reacții aveam eu în timp ce scriam pentru că aș strica atmosfera textului, însă te pot asigura că nu am fost departe de impulsurile tale. Într-adevăr, e un inventar de expresii care par ridicole dacă le citești separat, dar care împreună construiesc ceva. Mă bucur că ți-a plăcut „mirosul de umbră locativă” și tot ce ține de vizor – acelea sunt, recunosc, niște chei mici, ascunse, care au vrut să trimită textul spre o zonă de „mister birocratic” imposibil de clasat. Ai dreptate și cu partea serioasă: nu e doar de râs. E și despre sminteală, regres, democrația prost înțeleasă care lasă umbrele să vorbească între ele fără traducător oficial. Însă dacă am putea râde și nota, cu atenția ta, atunci poate că ședințele de scară ar deveni chiar suportabile.

Erika, mulțumesc pentru „dosarul de acreditare” – document de sine stătător, dar și anexă ideală la arhiva Cazului Gafița. Într-adevăr, obiectul suspect, iluminatul perturbator, practica ritualică și prezențele ambigue corespund integral standardelor minime de calitate comică. Aș adăuga doar un indicator suplimentar: faptul că cititorul începe să creadă că un raport oficial ar putea, la rândul lui, emite umbră mov pe tavan. Acreditarea de Nivel I (plus steluță) reprezintă, practic, echivalentul unei semnături cu pix visiniu pe ultimul document din dosar. Recomandarea de a păstra lampa mov în funcțiune o voi tratat cu maximă seriozitate și mă voi gândi dacă va mai urma ceva sau nu.

Emilia, faptul că te-ai lăsat prinsă în mecanismul birocratico-fantastic mă bucură. Înseamnă că dosarul și-a făcut treaba, generând o realitate paralelă, în care cititorul devine fără să vrea parte din investigație :) Îți mulțumesc pentru atenția cu care ai notat detaliile: ai reușit să vezi că ceea ce părea o „anchetă” nu e despre Gafița, nici despre cactus, nici despre lampă, ci despre felul în care percepția se mută, încet, din realitate în text și invers. Dacă ai simțit, chiar și pentru câteva secunde, că ești convocată la ședința Subcomisiei pentru Echilibru Locativ, atunci înseamnă că textul a funcționat nu doar ca proză, ci ca spațiu alternativ. Îți mulțumessc mult pentru vizită și comentariu.

Emilian, mă bucur mult că ai citit textul așa, ca pe o bornă. Îmi place imaginea ta cu „rotativa uriașă”. Ai dreptate, e ceva diferit. Și nu e vorba doar de o ușoară tendință ci de o direcție cât se poate de clară. Așa am și simțit și mă bucur că se vede. Îți mulțumesc pentru comparația cu Banksy.

Gela, mulțumesc pentru lectură. Au fost mai bine de 10 ani în care nu am mai scris nimic. De abia în 2020 am început un pic. Mă bucur foarte mult că textul a ajuns la tine în forma unui material finisat, cu un contur foarte clar dar încă interpretabil.

Erika, ai surprins foarte bine tensiunea dintre ce vine din afară și neputința de a răspunde într-o manieră potrivită. E un mare plus dacă în spatele textului ai simțit sinceritate. Mulțumesc!

Nici n-a trebuit să strigi „hoțul!”, ai deschis ușa rablagitei, i-ai dat o geantă frigorifică, niște chiloți cu rățuște și i-ai dat drumul pe bandă. De-acolo a început singur să recite absurdul ca pe un manifest personal, mixând perfect exercițiul autocompătimirii și inventarul financiar ideal pentru o viață minim funcțională. Ai fi putut pune și o sumă, dar e bine că nu ai făcut-o. Trăim vremuri grele, iar inflația e foarte înșelătoare. Bunăoară, fix când ai impresia că știi de câți bani ai nevoie pentru a supraviețui lunii, imediat îți dai seama a doua zi că te-ai înșelat, pentru că a crescut prețul la scobitori — lucru care generează o reacție economică în lanț și poate trimite o întreagă țară în recesiune. Mă gândesc, chiloții cu rățuște intră-n salata de crenvurști în locul maionezei sau reprezintă un accident culinar necesar? Altfel nu-mi explic de ce apare în rețetă fix în momentul în care textul se apropie periculos de ideea de identitate. Adică: ești ceea ce porți? Sau ceea ce bagi în geantă frigorifică? Sau ceea ce spui că ți-a lipsit în copilărie? Și, dacă da, e în regulă să-ți negociezi trauma sub pretextul creației? Mă întreb, sincer, nu cumva ridesharingul e o metaforă insiduoasă cu caracter gregorian bivolarian, menită să-i hipnotizeze pe cei din imediata proximitate în așa fel încât să-și vândă și șosetele, pentru o cauză nobilă aparent, a cărei nucleu însă rezidă tocmai în faptul că ei pe sine însăși trebuie să se împartă cu cineva care consideră că atunci când el nu are, toată lumea e vinovată, iar atunci când are, că lumea în realitate nu există? Și totuși, ceva rămâne în urmă. O dâră de parfum al neputinței, un status despre nevoi nesatisfăcute, o poză cu o bancnotă care „nu-mi mai aparține” și o cutie de mucenici semi-deschisă — dovezi fragile ale unui capitalism emoțional artizanal, practicat de pe bancheta din spate, cu scrâșnet ușor de chitară și GPS defect. Ajungem așadar la Zihuatanejo, firește. Dar nu pentru evadare. Ci pentru livrare. O livrare de sine, ambalat în empatie de unică folosință dar second-hand, cu termen de valabilitate nespecificat. Și dacă totuși, în acest absurd amețitor, totul din jurul nostru nu se rezumă decât la „dușmanii-mi poartă pică dar n-au valoarea mea, și toată viața lor plătesc la pensia mea”?

Stimate domn, comisia a hotărât că scrierile dumneavoastră sunt de o înaltă factură spirituală iar comentariile pe care le lăsați transmit un sentiment, deși neclar, cat se poate de autentic, motiv pentru care veți fi avansat la nivelul 10. Mulțumim.

E mai degrabă o glumă răsuflată. Măcar de s-ar fi construit ceva autentic în jurul ei, dar nici măcar asta nu e.

mult succes participanților!

E un poem cu o melancolie controlată și un imaginar dens, dar respirabil. Tema iubirii se leagă foarte armonios de timp, memorie și spațiu cosmic. Nu e nimic pretențios sau prețios. Pentru mine, poezia funcționează perfect fără prima strofă - tonul adevărat începe de la „istoria noastră s-a născut”, iar ce urmează e cu mult mai coerent și mai puternic. Personal, aș elimina prima strofă - debutul pare să distragă, mai degrabă decât să deschidă. Altfel, textul e foarte bine scris: foarte fluid, ușor și vizual. Îl leg de un lampion chinezesc roșu și-l las să plutească în aer.

În momentul în care încerci să schimbi rețeta, devine mai clar unde te afli — ca scriitură, ca voce. Tocmai de aceea, după ce ți-am sugerat să încerci și proză, îți recomand să citești mai mult, atât poezie, cât și proză. Nu neapărat clasici (presupun că i-ai parcurs deja), ci autori diferiți, actuali, care te pot scoate din zona ta de confort. Literatura, până la urmă, e ca o sticlă: cititul e capacul, iar scrisul e gestul care înclină sticla, cu scopul de a o goli. Așadar fără lectură, n-ai ce să torni. Asta e părerea mea.

E ceva calm și fragil în textul ăsta, fără să forțeze nimic. Reușește să se sprijine în puține cuvinte fără să pară sec. Finalul, cu umbra care se miră că mai poate iubi, chiar rămâne. E simplu, dar nu simplist. Are o doză bună de reținere, fără să pară rece. E genul de poezie care nu cere atenție, dar o câștigă. Are o sinceritate discretă și care prinde. Se simte și un pic de melancolie de început de toamnă. Una liniștită, care nu apasă, ci, doar însoțește.

Se simte o nevoie reală de alinare și de întoarcere la o stare curată, neatinsă de suferință. E o invocarea directă, brutal de sinceră aș spune, ceea ce îi dă textului forță. Pe de altă parte, rimele inegale slăbesc din flux și din greutate.

Textul transmite bine neliniștea și ideea de gol care devine centru al existenței. Sunt imagini puternice, dar pe alocuri limbajul e prea încărcat și obosește. Dacă ar fi puțin mai aerisit, cred că ar avea un impact mai puternic, mai clar.

Ca să mă exprim în logica locului aș zice „pas mal auf” și-apoi: textul tău are atmosferă și imagini care rămân: fluturii, nisipul care curge, portalul în adolescență. Dialogurile sunt vii și naturale, nu par scrise „de poză”. Finalul cu Björn e un twist bun, care aduce povestea pe pământ. Uneori sari cam brusc între scene, și asta poate să lase cititorul cu impresia că a pierdut firul. Repetițiile („și râd și râd și râd”) merg, dar trase prea mult își pierd din putere. Și partea cu „Să dăm cu pietre în părinți și în dușmani” e bună – poate fi citită ca revoltă autentică, dar și ca șoc gratuit. Depinde ce-ai vrut să lași în urmă.