Poezie
Desființare
2 min lectură·
Mediu
Cel mai intim intim al ființei mele mi-e golul.
Golul acela la care mă gândesc că voi deveni
Din golul acesta în care sunt și în care trăiesc
Dinainte de a fi fost și în care rămân până când
Mă vor uita cei care știu și cred că mă iubesc.
Golul ca fiind al nemaifiindului unde mă aflu
Pe când sunt tot ceea ce sunt fără să fi devenit
Și prin care fără să fi fost devin mult mai amplu
Decât tot ceea ce am adunat din golirea unde
Eram mormânt a ceea adunând am împlinit.
Rapacitatea cu care mă adaug mie pe mine din gol,
Precum o stea care cade trăgând după ea alte goluri,
Mă umple cu îndepărtare și cu uitare ca pe un ecou
Care se întoarce la gura din care a iești ca nou
Spre a rosti fără să înțeleagă același cuvânt
Din care a fot rostuit și datorită căruia
Călătorește între sine și sine ca fiind
Altceva decât ceea ce era ca
Mormânt de trup înviind.
Carnea care crește și devine purtătoare
De repetative orizonturi unde îi cresc ca ramuri
Din trupul ei prins de transformatoare flamuri vii
Nesfârșite umbre de lumini și de adâncuri
În care își odihnește până în zori
Zorii altor viitoare stihii.
024
0
CT