zihuatanejo

Nici n-a trebuit să strigi „hoțul!”, ai deschis ușa rablagitei, i-ai dat o geantă frigorifică, niște chiloți cu rățuște și i-ai dat drumul pe bandă. De-acolo a început singur să recite absurdul ca pe un manifest personal, mixând perfect exercițiul autocompătimirii și inventarul financiar ideal pentru o viață minim funcțională. Ai fi putut pune și o sumă, dar e bine că nu ai făcut-o. Trăim vremuri grele, iar inflația e foarte înșelătoare. Bunăoară, fix când ai impresia că știi de câți bani ai nevoie pentru a supraviețui lunii, imediat îți dai seama a doua zi că te-ai înșelat, pentru că a crescut prețul la scobitori — lucru care generează o reacție economică în lanț și poate trimite o întreagă țară în recesiune. Mă gândesc, chiloții cu rățuște intră-n salata de crenvurști în locul maionezei sau reprezintă un accident culinar necesar? Altfel nu-mi explic de ce apare în rețetă fix în momentul în care textul se apropie periculos de ideea de identitate. Adică: ești ceea ce porți? Sau ceea ce bagi în geantă frigorifică? Sau ceea ce spui că ți-a lipsit în copilărie? Și, dacă da, e în regulă să-ți negociezi trauma sub pretextul creației? Mă întreb, sincer, nu cumva ridesharingul e o metaforă insiduoasă cu caracter gregorian bivolarian, menită să-i hipnotizeze pe cei din imediata proximitate în așa fel încât să-și vândă și șosetele, pentru o cauză nobilă aparent, a cărei nucleu însă rezidă tocmai în faptul că ei pe sine însăși trebuie să se împartă cu cineva care consideră că atunci când el nu are, toată lumea e vinovată, iar atunci când are, că lumea în realitate nu există? Și totuși, ceva rămâne în urmă. O dâră de parfum al neputinței, un status despre nevoi nesatisfăcute, o poză cu o bancnotă care „nu-mi mai aparține” și o cutie de mucenici semi-deschisă — dovezi fragile ale unui capitalism emoțional artizanal, practicat de pe bancheta din spate, cu scrâșnet ușor de chitară și GPS defect. Ajungem așadar la Zihuatanejo, firește. Dar nu pentru evadare. Ci pentru livrare. O livrare de sine, ambalat în empatie de unică folosință dar second-hand, cu termen de valabilitate nespecificat. Și dacă totuși, în acest absurd amețitor, totul din jurul nostru nu se rezumă decât la „dușmanii-mi poartă pică dar n-au valoarea mea, și toată viața lor plătesc la pensia mea”?

M-ai făcut să caut în frigider, zâmbind, dar am găsit doar metafore și două mâțe negre. Restul drumului îl fac pe jos, ca un cititor de Borges rătăcit într-un Zihuatanejo imaginar.