autumnală

Un poem autumnal care respiră prin simplitatea aparentă a imaginii și prin profunzimea nevăzută a vibrației sale. Frunza care cade încet de pe un umăr de vânt nu e doar semnul anotimpului, ci o metaforă a fragilității ființei, a efemerului care pulsează cu încăpățânare în fiecare clipă. Privirea ,,somnoroasă’’ ce transformă soarele într-o jucărie aduce un contrapunct de inocență și mirare copilărească, în timp ce eul liric, ,,umbra care se miră că mai poate iubi’’, dezvăluie dimensiunea gravă, matură, a trăirii. Între aceste două registre, cel jucăuș, cel melancolic, aici se naște tensiunea lirică a textului, una care definește toamna însăși: frumusețe și cădere, tandrețe și stingere. Poezia dumneavoastră este în acest sens, un poem-esență, redus la câteva semne simple, dar pline de adâncime. Felicitări pentru sensibilitatea și finețea acestei construcții lirice!