Polară

Poezia dumneavoastră, domnule Sergiu Burlescu, e reușită, îmbină nostalgicul cu cosmicul, iubirea cu gravitația universului. Personal, cred că, prin mici ajustări de concizie și structură, ar putea deveni și mai pătrunzătoare, lăsând metaforele să respire ca niște constelații distincte. De oboseală, cred că dumneavoastră nu ați observat: ,,ne aflat” = ,,neaflat’’ (se scrie legat). Ce imi place la acest poem? Faptul că are o imagistică bogată: metaforele astronomice („steaua polară”, „orbita unui zâmbet”, „gaura neagră a unei nostalgii”) dau textului un farmec aparte, modern și contemplativ; apoi, interferența dintre cosmic și intim, sărutul de sub „parasolul Vechiului Regat”- leagă trecutul personal de un fundal istoric și universal; cât și tonul elegiac: versurile transmit o melancolie rafinată, fără să cadă în simpla lamentație. Ați făcut pași mari în poezie, se vede progresul, vă citesc cu plăcere. Mult succes în continuare!

E un poem cu o melancolie controlată și un imaginar dens, dar respirabil. Tema iubirii se leagă foarte armonios de timp, memorie și spațiu cosmic. Nu e nimic pretențios sau prețios. Pentru mine, poezia funcționează perfect fără prima strofă - tonul adevărat începe de la „istoria noastră s-a născut”, iar ce urmează e cu mult mai coerent și mai puternic. Personal, aș elimina prima strofă - debutul pare să distragă, mai degrabă decât să deschidă. Altfel, textul e foarte bine scris: foarte fluid, ușor și vizual. Îl leg de un lampion chinezesc roșu și-l las să plutească în aer.

Mulțumesc mult pentru trecere și comentarii elaborate. Vă mai aștept cu drag.
Doamna Erika:
Aș spune mai degrabă că ar fi și o criză de timp, îmi place să mă dedic acestui site. Datorită "Agonia" cresc în continuare, asta mă motivează și mai mult. Îmi place, la fel, să citesc textele altor autori, de unde și mă dezvolt. Singura problemă (de moment) este timpul. O fac în pauză ori în weekend. De asta câteodată îmi scapă din vedere multe nuanțe (oricum nu e o scuză).
Și dacă pot să vă rog, să vă adresați fără oficialitate.
Claudiu:
Onorat.
Prima strofa are o istorie aparte. Scrisă și rescrisă de multe ori, comparativ cu restul textului. În astfel de momente am impresia că poezia ar fi vie, ar vorbi cu mine, spunându-mi: "stai, ajunge, nu mă copleși, e ceva ce nu mi se potrivește."
Încă odată recunoscător pentru încurajarea și lectură, vă aștept cu drag.

Fizica afirmă că Pământul se învârte în mai multe feluri. Odată în jurul propriei axe, apoi în jurul Soarelui și tot astfel, mai departe, odată cu constelația din care face parte. Cu siguranță, potrivit fizicii, că și constelația, ca și Soarele, ca și Pământul, la rândul ei, urmează să se învârtă în jurul a ceva. Poemul d-vs m-a trimis cu gândul la această mișcare impusă de rotire în sine fără a aparține sinelui, adică în jurul a ceva și apoi împreună cu ceva în jurul la altceva ș.a.m.d.

Mulțumesc pentru trecere. Asta îmi place la fizică: uneori copleșește prin paradoxuri care, la rândul lor, se sprijină pe o axă nevăzută – asemenea Pământului ce se învârte pe propria rotație. O axă invizibilă, dar existentă, „magie”. În acest plan, al paradoxurilor, fizica mi se arată ca o filosofie a ipotezelor și, în același timp, ca o metafizică a autenticului.