cezara răducu

aici nu va mai fi niciodată toamnă pentru noi noaptea trecută marea și-a vândut toate rochiile chiar dacă timpul din pendula aceea strâmbă va lumina întotdeauna la ora 5 întunericul din noi e doar o

decupăm tangouri din marginea duminicii ne numărăm din om în pasăre printre săruturi lampadare cu barbișon ascund tristeți cu blănuri la gât iarna asta cu siguranță toți oamenii din noi

prea multe haine în jur nepurtate prea mulți oameni pe care nu i-am atins m-am îndrăgostit de un actor mă întreb și acum câte piese îl voi purta ne întâlnim fără să vorbim avem atâtea măști

de la picioarele copilului și până la ultima pasăre care se mai vede în cer miroase a om fără urmă de idee fără să știm vreun rol fără să mai controlăm vreo iluzie de libertate vom juca o

memoria noastră nu va face niciodată play-back cu momentele de grație asta se poate numi o formă de fericire: într-o visceralitate neîntinată ziua de azi ne-a atins gândul precum

înzăuată inima mea a fugit de acasă dacă o întâlniți să știți că funcționează numai cu ulei pentru mecanisme fine altfel nu vorbește în lipsa ei mă gândesc cum ar arăta cuvintele fără

nu-mi place să privesc lucrurile simplu întotdeauna am ales să respir în fiecare minut o altă viață de exemplu, aseară am fost iubita unui marinar care îmi scria epistole în franceză pentru

le simt suflul în ceafă acum îmi încălzesc nebunia fără teama de întuneric chiar îmi port tarele la vedere ca pe niște desuu-uri lipite de inimă chiar și primul sărut tot cu moartea chefuiesc

vom sculpta cu gândul în palme iarna aceea promisă ne vom asuma sălbatic și divin înfierând foamea lupilor va trece în ritm baroc peste ape o toamnă înșelată de atâta liniște între noi și

între strada mea și strada ta există o cicatrice ca o cameră de hotel noaptea ne întoarcem în cămașa ființei întotdeauna la același etaj întotdeauna cu fața în jos atlantide de îngeri păzesc

după Dumnezeu urmează întotdeauna un copil apoi sensul doar liniștea bătrânului închide cercul foto:portofoliu personal

nopțile nu ne mai îngăduie să aflăm gustul zilei doar dimineața își mai croșetează dantele simple în pielea noastră câteva ingrediente ne ajung un corp - durere plin de forme glazurate lipsa

mă îmbetesc din colț în colț într-o stare febrilă lambrisată în paradoxuri sângele frisonează imagini mimate te văd cum îmi tâlhărești gândul prin emisfere zdrențuite recunosc sunt

aș fi vrut să mai îngrozim pădurea cu lupii ascunși în pielea noastră dar nu mai văd țărmul unde ființa memoriei primenește din când în când gustul fad al timpului de azi încep să umblu

rostogolește o mare între noi săgeți de timp vor hașura partituri cu inimi între țărmuri am putea răni lumina cu aristocrația poeziei noastre de teamă o vom ascunde în ciorapi de

dragă domnule T.sau X.,oricum nu contează ziua asta m-am răzbunat pe toate numele deci, să zicem că fugeam din timp din doi în doi oameni săream peste un pod tricotat pe margini cu funigei

un valț șchiopătând pe buza uliței din sat mai zaharisește inedia zilelor noastre vom fi egali cu păcatul ne vom răsfira în lumină mușcând din lemnul bisericii până mâine nu-mi trimite

urăsc poemele care știu dinainte ce se întâmplă urăsc să-mi spui că există timp între mască și chipul tău ziua asta o voi răzui de toate culorile la fel și pe celelalte e nevreme pentru

“FARDAD” este un film alb – negru, în genul „Anonimul Venețian”, un film secvențial, un joc de măști al poetului cu propria sa ființă. Personajele nu sunt altceva decât holograme ale poetului,

într-o domestică alienare doar pantoful meu stâng care avea un gând frumos cu un fir de mărar își mai ține un jurnal arabesc fulgi de soare taie maioneza norilor mâine cu certitudine