\"FARDAD\" sau un posibil răspuns

“FARDAD” este un film alb – negru, în genul „Anonimul Venețian”, un film secvențial, un joc de măști al poetului cu propria sa ființă. Personajele nu sunt altceva decât holograme ale poetului, care-și caută identitatea în vers; este un dulce canon în care poetul se simte în siguranță dar pe care îl reneagă ori de câte ori ființa tânjește după libertatea delfinilor și după templul în care își va înghesui întreaga viață într-o singură clipă. Poate chiar acest canon, pe alocuri auto – impus, îi conferă versului neliniște și o voce personală care se face auzită mai puternic atunci când se aude după gratii. Călin Sămărghițan a ales să locuiască într-un \"turn de fluturi\" acolo unde își arogă libertatea de a invita poezia la o cafea, dându-i diverse forme cu care poetul se identifică. Deși, după ce citești “FARDAD” îți rămân pe retină imagini dintr-o poveste cu o prințesă persană, cu un aer morganatic, există în versul poetului o adâncire în mineral, în lumea mută a pâmântului, autorul fiind convins că de fapt de aici își trage rădăcina poezia sa.Între aceste alternanțe, strunite de cerebralitatea soldatului care își urmărește adversarul pe câmpul de luptă, poetul își oferă sentințe pe care și le anulează ori de câte ori îl vizitează muza. “FARDAD” este o întâlnire a miturilor coborâte din religii vechi, este antielegia lui Călin Sămărghițan. Așa cum poetul recunoaște că nu poate întrupa o elegie decât dintr-o moarte și culoarea ei, tot așa își asumă și o singurătatea ca o moarte, poetul temându-se ca nimeni să nu-i cunoască sufletul rece. „FARDAD” este o chemare în deșert, deocamdată fără răspuns.Poetul nu-l va afla decât scriind poezie în continuare. Sau dacă se va muta pe o altă planetă, unde, poate locuiește și fata din livadă. Sau nu.