cezara răducu

îi ucisesem prima literă l-am întrebat tăcând: \"cum ai vrea să-ți amintești\"? s-a întors ca un cuvânt uitat dintr-o rugă desculță lovită de oameni să nască și-a rostit: cu ochii pe

la intersecția sângelui cu moartea acolo a rămas istoria nicio emoție nu mai înnoptează sub \"a patra încheietură a zilei\" toamna asta va fi o scară albă spre noi F

trăiesc o singurătate de tip special m-am hotărât: iubirea asta se va întîmpla încet nu vor mai fi trenuri - e ceva în neregulă cu ele despart oameni voi fi amanta unei conștiințe de tip

cad psalmii din cerdarul nopții dumnezeu are chef de taină mă întreabă câte biserici mai stau deschise în inimă în loje de argint eu îți țes o danie și așteptăm cuminți moartea unui

uite dacă suspendăm lumea cinci minute/rămân doar două ferestre/iar morțile noastre vor arăta aceeași oră la rever/ceva ca o coincidență/cum a fost cea de azi/adică o dată la câțiva oameni/nu trebuie

ne stârnește lutul să facem dragoste orice plecare ne crește o altă memorie plângem cu taine tăcuți ca niște rufe călcate tu prinde-mă cu ochii în colțul zilei cerul și-a mutat tălpile

nimeni nu vede când pleacă lumina apele sângerând pământul asemănarea dintre literă și cuvânt doar hainele negre ale zilei își cresc dinții în oameni tu să mă ții strâns încă nu m-am

maternitate- sfârcuri de castani alăptează aerul

stăteam întinși sub sânii lungi ai dimineții într-o liniște naivă pământul ne preda în inimi toată durerea pietrelor zdrențe de nori nunteau peste creștetele arse de femei însărcinate cu ceruri lupii

ochii noștri povesteau timpului despre nisipuri albe șerpuia din pământuri o tandrețe complice spre fustele copacilor dezgoliți până la iluzie frământam drumuri în sângele apelor

uite cum ne crește mușchi verde pe inimi ei nu ne văd cum descoasem fericiri prin abside cu ochii închiși și lumea întreagă strânsă în palme oamenii pe care îi iubim locuiesc în căsuțe de

e nevoie de noi și de primăvară să ne învelim morțile păcatele se nasc în întuneric poate de aceea rănile nu se vindecă niciodată ziua

mi se subțiază inima și gândul de atâta îndoială mai bine urc dealul văd mai bine dezbrăcată

chircită pe noapte cu mâinile abandonate în gustul cearceafurilor îi strigam lui Dumnezeu peste umăr de ce a lăsat femeia păcatul sublim al poeziei mi-a răspuns o pasăre în inima ei stau