cezara răducu

uneori visez că furam mere lupii de lună întindeau buza nopții peste ape dezvelind somnul păsărilor nu mai datorăm nimic lumii suntem mieii sălbatici ai pământului sub noi stă o altă

dușul ăsta ștrangulat dintr-o cameră oarecare de hotel nu ne curăță cuvintele rămase între dinți înainte de ultimul țipăt chiar dacă azi ne-am lăsat durerile în grija altora să ne putem

stăteam atârnați de-un nor tu îmi desenai în palmă o căsuță de turtă dulce cu șemineu și ferestre de dantelă asta se întâmpla, desigur, în realitate ca și istoria de ieri cu omul acela de

dincolo de orice gest până la urmă căutăm o formă de protecție care ar putea să ne cuprindă cu tot cu naștere ca de exemplu azi m-am îndrăgostit de mâna dentistului mirosea a cuvânt

ciorile își tăiau umbre în sângele zilei icoanele purtau doliu dumnezeu se făcea bucăți cu fiecare rugă zăpada avea gust de lut în gura pruncului îngânam cerului: pune-mi mamă alte

să punem norii în ponoare în locul lor vom desena îngeri cu privirea rezemați de umbra apei să ne desfătăm stârnind furtuni de poeme la marginea cerurilor să freamăte cocorii speriați

femeia asta care umblă despletită prin sângele meu rugându-se va sfârși până la urmă într-o altă vină crescută sub piele de câteva zile în inima mea miroase a bărbat și a Dumnezeu

a mai trecut o duminică în formă de Om pe marginea frunții ne-am șlefuit tristețile de marginea ploii până când o pulbere aurită ne-a împrăștiat inimile peste prăpăstiile de sub unghii ne-am

nicio patimă nu-mi va albi sângele nicio iarnă nu-mi va sălbătici urletul îmi ajung zilele până când toate ființele ființei vor avea aceeași formă a sufletului o singură noapte va mai

bărbatul acesta care lasă urme pe zăpadă în umbra mea nu-mi va modifica forma inimii doar îmi va uita mâinile adormite ca două guri de prunc va schimba arhitectura orașelor în singura

o pasăre oarbă cântă într-o peșteră roșie oasele zilei vomită patimi iarna asta e ca o femeie fără sâni ne vom conserva în ciocolată

mă prefac a nu vedea cum mi se descoase carnea râzând pe la încheietura cuvântului urlă sub pleoape șapte lumi pe care nu le-am încercat și un bărbat care așteaptă să-l rostesc un soare

în hohote de tăcere cocoțați pe umerii miturilor vămuiam poezia de alb subțiați până la îndumnezeire două pietre născute din aceeași apă nici nu știam că începeam să nu mai semănăm peste

ce să facem cu atâta fericire? din cele șaisprezece milioane de culori care îmi trec peste inimă când mă atingi vom încolți un cer în talpa zilei apoi ar trebui să eliberăm toate

sânge de poem tânăr neumblat învia în decolteul zilei orele pandantive de lut netezeau poezii pe oase noi ardeam zăpezi pe la colțuri ignoram dorințe tolăniți în albii subțiri de

din pălării mari cu franjuri roșii se întoarce zăpada pe ram plictisită gânduri răsturnate..

numai duminica avem viață în reluare ne alegem alt nume apoi scoatem toate întâmplările din noi le punem frumos din nou în ordine una oarecare, nicidecum aleasă spre seară vom încheia