rozariu

pe principiul je est un autre sau infernul e in celalalt sau chiar dumenezu ca si creatie interioara (vezi misticismul german)
adica un final pe orice principiu
adica pe fond un joc de cuvinte, ca si acela cu pe lumina ce

desi imaginea simpla din prima strofa e ok. ar fi meritat lipsa jocului aceluia, adica o formulare pe masura seriozitatii imaginii.

că dacă aș schimba topica imaginea ar fi mai...echilibrată?să ne gândim deci...
intenționam o continuitate odată cu trecerea.
mulțumesc de părere,argumentată a la carte.
rara

ce spun e ca imaginea luminii ce trece, formulata eliptic, fara \"pe masura ce\", desi justificata de nevoia de scurtime, caci textul e scurt el insusi, mie una mi-a fost atat de transparenta incat a rupt farmecul.
adica evidenta unui procedeu tehnic intr-un text de altfel clasic la nivel ideatic si cu forma foarte scurta cred ca il plaseaza in zona unei incertitudini care scade din forta estetica.

asta sugerez generic.

cat despre dumnezeu, textul il neaga de fapt, situandu-l in celalalt. mai ales cat timp e folosit cu majuscula. or, titlul duce la adevarul dogmei, iar contrazicerea ei este iarasi un procedeu (chiar daca involuntar, ca sa zic asa) a carui observare de catre cititor transforma textul, din incercare de esentializare in obiect de maruntit la rece. ceea ce-i fura din nou din efectul estetic pe care il consider normal pentru orice text, si anume de suspendare a cititorului, oricat de carcotas sau de lucid, in mirare.

mai ales cand e aleasa o asa tema.

cu schisma pe care o produce versul. după ce vin alte păreri obiective. asta în primul rând.
cât despre negare, te-aș contrazice puțin, în sensul că intenția a fost de o continuitate susținută de credință (asta legat și de titlu).însă îți respect opinia și îți mulțumesc pentru timpul acordat.

Cezara, dacă am înțelege ce ai spus în ultima parte \"nu putem trăi toată viața
cu o singură inimă
cât timp există
un Dumnezeu în celălalt\", credința noastră n-ar fi doar o tencuială de sărbători, iar noi am realiza o deschidere reală în locul unei teoretizări lipsite de substanță afectivă. Cu plăcerea lecturii...

dacă și eu aș înțelege de ce...probabil că poezia nu ar fi de ajuns.ne naștem copii.asta e clar.
cu aceeași plăcere de a te vedea printre întrebările mele,
rara

că-i un \"rozariu\" ce lași tu să se-nțeleagă, e de acceptat.

inacceptabil este acel \"je est un autre\", pe care nici beat nu îl înțeleg, chiar dacă am băut mult și multe vinuri franțuzești la viața mea.

si, vorba lui ... \"ni c-am\": c-am beut prea mult; \"e ca imaginea lumii trece, vezi bine!,... formulata eliptic, fara \"pe masura ce\", desi justificata de nevoia de scurtime, caci textul e scurt el insusi ... adica evidenta unui procedeu tehnic intr-un text de altfel clasic la nivel ideatic si cu forma foarte scurta cred ca il plaseaza in zona unei incertitudini care scade din forta estetica.\".

ni, c-am terminat paharul. îmi mai dai una?, așa, ca de plecare!

mă primiți și pe mine în neînțelegerea dvs?? vă rog..
dacă vă spun că m-ați uimit cu comul ăsta rozariu (iertată să fiu de papă)
mă credeți?
cu un strop de certitudine,
rara

există aici un discurs complicat...ce definește (parcă) inima ca pe o secvențializare dureroasă...a ideii de... Dumnezeu...întru Dumnezeu?...

mie mi se pare suficient de clar. Trecînd peste toate filozofiile și gîndirile. Textul transmite ceea ce se dorește. Mama umbrindu-se e o imagine deosebită, parcă și eu o trăiesc. Și da, Dumnezeu trăiește prin celălalt, prin aproapele de lîngă noi. Și se manifestă prin el.
LIM.

ioana, este dureroasă, într-adevăr,umbrirea de care vorbeam. și poate ne agățăm de altă inimă, de Dumnezeu...
liviu, mulțumesc pentru rezonanță. să-i acceptăm și pe ceilalți cu Dumnezeul lor.
cu drag vouă,
rara

Cezara, observi la ce dată am plasat acest comentariu și asta pentru că am ținut să mă delimitez chiar și acum de bătutul câmpilor de către unii de pe aici...

Desigur că și eu s-ar putea să bat câmpii dar vreau să o fac fără grație (sau falsă grație)

Există o strânsă legătură între titlu, \"Rozariu\" și ceea ce urmează. Cum spun eu: Șiragul acesta de rugăciuni, simbolizate de fiecare metanie prefirată printre degete, se duce către ceea ce face mama-în fiecare zi amintește despre morții de acasă. Până la un moment dat în care intervine umbrirea ei. De ce, sau ce semnifică umbrirea? Pentru că se îndepărtează treptat de ceea ce a ținut-o până acum legată de ei, de cei morți, Dumnezeu din fiecare. De ce cred eu că a intervenit acestă umbrire prin îndepărtarea de Dumnezeu? Pentru că și-a individualizaz propria inimă, a intervenit egocentrismul. Și atunci intervii tu și spui că nu se poate trăi numai cu propria inimă atât timp cât există Dumnezeu în ceilalți, în toți ceilalți nu numai în morții amintiți în vorbele mamei. Văd acest poem într-o notă umană și cu trimiteri estetice de netăgăduit și asta fără prea multe vorbe și analize sofisticate. Poate că cineva acolo \"sus\" nu te prea iubește!
Cu prietenie
PP