tăuim

O imposibilitate a ”plecării”, a aplecării, a frângerii. O atitudine galant aristocrată a unui gest dulce și distant. Contribuie aici și tapiseriile și privirile înapoi și mai ales îndoiala unei presupuse vinovății. Perpetue. Ies grele poveri apăsând de sub tălpi. Eu am văzut castane ieșind din ”morminte”, întrebătoare odată cu toamna.

O poezie ce se așează la acest început de anotimp ce miroase a castane. ”Tăuim”, ne așezăm cu toții a odihnă dorită, a limpede îndepărtare și, atât cât ni se mai cuvine, a libertate copilandră.

Curând, la colțul străzii, va răsări femeia cu castane coapte în cărbuni.

călin,întotdeauna vom rămîne datori cuiva cu o toamnă.
să păstrăm gustul castanelor confiate în poezie,ca să nu fim vinovați!!
să tăuim în copilărie!
rara

rara, sa tauim in copilarie si sa imprumutam castanelor mirosul acela stiut doar de noi. poate ca e bine sa ramanem datori uneori. asa avem un motiv sa ne intoarcem.
mirosind a castane, maria

cezara,
nu, nu ne putem opri, și nici reântoarce, în copilărie.
dar poemul tău ne aduce căldura și mirosul castanelor și atunci evident că ne permitem să ne uităm peste umăr, în copilărie...

*uite am uitat să-ți spun
cum miros castanele
de fapt n-am știut niciodată
decât le-am simțit umerii mormintelor
sub tălpi

până atunci
să rămânem acolo unde singura libertate
pe care ne-o permitem
este
să fim copii uneori*

da, uite un poem perfect, o stare comună nouă acelora care am trăit în momentul copilăriei, în care ne-am construit casa de vis și-am zugrăvit, cu zâmbetele noastre, tristețile altora...

aprecieri, cezara și o stea de suflet care sper să lumineze asupra ființei tale dădătoare de speranțe.
sunt supărat pentru că nimeni, dintre aceia cu steluțe în inventar, nu s-a obosit să arunce una în colțul din dreapta a acestui poem deosebit.
și da, era să uit. titlul...titlul e tăcut dar plin de sensuri potrivite. nici nu se putea un titlu mai sugestiv.

felicitări!

cu sinceritate,
teodor dume,

aici te voi aștepta tot timpul cu castane! și pe toți cei care cunosc gustul lor!
cu o copilărie spre tine,
rara

u ești unul dintre cititorii cărora le voi fi mereu datoare cu o toamnă.plină de poeme cu gust de castane.
iar dacă poezioara mea a luminat în sufletul tău o copilărie demult pierdută, nu mai e nevoie de alte stele!! avem o mie de meteoriți în noi!!
cu castane pe masă, așteptând îngerii
rara

Toamna ta este a belșugului, nu a sfîrșitului. Toamnele tale sunt aducătoare de primăverile care ne reînvigorează. Eu îți sunt dator cu o primăvară continuă. Mare bucurie să te citesc.

de aici din toamna mea am văzut lumina din poemele tale!și mă bucur!
să-i fim datori poeziei!!

hai să reformulăm un pic din întortocherea ultimei strofe - este prea frumoasă (merită):

\"până atunci
să rămânem acolo
unde-i singura libertate
ce ne-o permitem
să fim
uneori
copii\"

* cât despre castane, nu știu ce să spun - iubesc ploaia mai mult decât mirosul castanelor, astfel încât mereu cred în renașterea cenușei și nu in părăsirea nopții.

cu respect,
pt.

p.s.:
\"noi nu am știut niciodată
să plecăm
câteva gânduri
vinovate
privind înapoi
ne condensează în suflet o piatră
și-o asprime ciudată\"

mulțumesc pentru comentariu și pentru viziunea în care ai pus aceste versuri simple dealtfel. ca și libertatea de a fi copil.
rara