Trebuia să-i prind zâmbetul,
într-o pădure cuminte
cu frunzele lipite de sărutări,
în întrebările toate;
să-i știu mâinile și suflarea,
să-i văd florile-n păr,
ochii de culoarea
În brațele cuvântului,
poezia întoarce privirea
la câteva dioptrii distanță,
fulgeră versurile
ca o lamă ascuțită
sau un parfum fin.
Croiește un înalt
pe un dor,
se îmbracă în zborul
Numai eu știu timpul acesta,
cu sângele-mi care
usucă pe nori, orele strâmbe.
Și știu cuvântul care-și ascute
dinții de lapte,
peste gândurile mele
subțiri,
când peștii muți
se întorc
Când vor vedea prima ceață
de flori peste fluturi,
să știi că
pleoapa
memoriei mele,
se va deschide
ca o privire de gheață.
Cu gândul golit de cuvinte
vor privi la coasa
agățată de
Mă gândesc
să scot lacul
din poezia aceasta,
să nu-mi mai stea
umezeala și frigul,
sub piele,
dar nu știu ce voi face
cu țărmul plin de bărci
așternute
pe nisipul gândului meu.
Am vrut s-o smulg
din răspunsurile
scârbei
și s-o arunc
în grația
iubirii
cu un zâmbet
de dimineață.
Am vrut s-o prind
în încheietura sărutului,
sub pădurea de inimi
și
S-a întâmplat
înainte sau
după ce ai țâșnit din mine,
țipând
ca o pasăre
de pradă?
Probabil după,
când ai fost trimisă de pretextul cerului,
să dezvălui visele morților, peste ape
sau
Planam amândoi, cu mâinile largi
peste păsări,
tezele despre inventarul vârtejurilor de stepă,
susțineau zborul deplin.
Cerul primea ochii tăi mari
peste pietrele rupte de nori,
marginea
Dacă te-aș fi cuprins
mai demult
într-o rugăciune,
n-ar mai fi sângerat
atâția pomi
peste frunzele ochilor tăi.
Am fi fost
complementari
cu luna
sau cu soarele,
dar nu atât de
Am vrut să adăp
cu picături de ambrozie
rădăcinile străbunilor,
să crească viguros,
din coapsele mele
ropotul primilor fii.
Dar ca o gheară
m-a sângerat întrebarea:
“oglinzile
și
Mi-ai spus că drumul aceasta
duce spre fericire,
dar culorile lui
mi-au străpuns tălpile.
Ostenit am oprit,
la un măr
pe cale,
dar ciocuri negre
de păsări mi-au invadat
cerul
Dacă voi stropi
cu ambrozie
pragul inimii tale,
vom trece drumul luminii
ca pe uscat.
Dar vom îneca voința
uitării
și vom despărți
sângele de apă
din noi.
Poemul acesta, între două versuri albe
se abate pe la țară să-și vadă mama.
Vorbesc amândoi despre medicamente,
vecini, neamuri și despre cine
a mai murit.
Se uită mirat la cireșul din
Noaptea te reinventez
și nu sunt trist,
mă ascund în toamnele
cele mai îndrăznețe
pe care nu le descifrez.
Am urcat de multe ori în cer
să te caut,
dar de acolo nu cad decât
Cuvintele acestea nu mai au aripi,
încheieturile lor le-am încrestat
cu tăișul nisipurilor veșnice.
Le-am furat cântul și l-am așezat
într-o fântână seacă;
au început să miroasă a sat
Cerul înfipt în aripile păsărilor
își piaptănă norii înfloriți
și cerșește
la izvorul buzelor mele.
Răspunsul meu încrustat cu briceagul
pe o frunză destrămată
crează granițe vinovate,
Prin ceața de flori,
o coasă se plimbă
pe spinarea de arc
și îngheață ochiul
peste făpturi.
- Puteau să închipuie
pentru moartea aceasta,
un alt spațiu,
mai eficient.
Într-un gând,
pe o pernă de pământ reavăn
visez un poem printre viori.
Aici mă așteaptă conservat,
basmul cu fluturi albi
inventat pentru mine,
aici măsor distanța dintre
Dăltuită în cumințenia pământului,
o pasăre măiastră
trezește muza adormită.
Fiul risipitor șlefuiește
o sculptură pentru un orb,
în poarta sărutului.
O focă-miracol din vinișoare cenușii
Plouă pe pleoape cu gânduri
și întunericul vrea să-mi descheie gulerul minții.
Cineva mi-a furat ochiul fără să simt,
dinții mi s-au amestecat printre stelele de pe cer.
Mănânc pe scaunul
Cât pe ce s-o prind trecând prin carnea mea slăbită de ierni,
dar spusele mi s-au împiedicat de noaptea
ca o cărare de iriși.
Orbecăind prin cristal,
drumul meu nu se intersecta cu al
De aici voi porni
spre aripa ce se înalță
printre versuri,
ca iedera.
O neclintire înaltă
preferă ochiului-spion,
jugul verbelor.
Îmi limpezesc căutarea,
ating liniștea cu
Cât pe ce să treacă prin privirea-mi sleită de ierni,
dar s-a împiedicat pe cărarea de iriși.
Orbecăia prin cristalin,
dar drumurile noastre nu se intersectau.
Cu roiuri de găuri negre a
Singurătatea unui cuvânt
presară teamă
peste prăpăstiile
înaripate.
Suie de la un capăt la altul
al suprafeței sale
ore întregi,
ca un obiect al contemplației
se