vasile salisteanu

Cu privirea-ți blândă, ai înălțat cerul ce apăsa greu pe umerii mei, să văd ziua de aur a primăverii. În după-amiezile de stropi, el cădea iar și mă posomora, dar creai ceasuri

Dacă te-aș fi cuprins mai demult într-o rugăciune, n-ar mai fi sângerat atâția pomi peste frunzele ochilor tăi. Am fi fost complementari cu luna sau cu soarele, dar nu atât de

În tine nu mi-e dor de nimeni, ești rodul din care răsar duminicile. Nu-ți stinge auzul cu vorbele chibiților, universul trăiește prin firul de sînge care ne leagă, cu privirea

Mi-ai mușcat visul dimineții ca să-mi îndrept privirea spre fereastra înnegrită de corbi. Mâinile mele se țineau strâns de brațele deșertăciunii și te-ai repezit cu șuierături de

Dacă mi-ai deschide câteva spații de îngeri peste morțile noastre curate, aș avea curajul să te adaug tâmplelor mele, cu răbdarea dintâi. Aș picura mici stropi de

Cu ochi de șopârlă heliacă, priveai zadarnic, spre cer. Răsturnând luna peste case, cu frumoasa ta fire ai căutat un zid la răsărit și te-ai așezat într-un ochi de cărămidă. Știai

Cineva care știe că pe lume trebuie să fie poezie și își exprimă satisfacția că muzica mai sună, cineva care cu satisfacție caută rădăcina cuvântului bucurie, care pictează lutul la

Trăgând la foc automat, goneam printre cadavre cu poemele secolului III în brațe... Degeaba, îmi spuse o pasăre cu glasul întins peste noapte: poeziile nu pot trăi singure.

Dăltuită în cumințenia pământului, o pasăre măiastră trezește muza adormită. Fiul risipitor șlefuiește o sculptură pentru un orb, în poarta sărutului. O focă-miracol din vinișoare cenușii

Planam amândoi, cu mâinile largi peste păsări, tezele despre inventarul vârtejurilor de stepă, susțineau zborul deplin. Cerul primea ochii tăi mari peste pietrele rupte de nori, marginea

Cu câteva aripi de am măsurat distanța dintre remușcări, printre nervii întinși ca stepa. La fiecare limită, un glas îmi acoperea rănile cu un sărut cast. Oprit lângă rezultatul dezamăgirii

Ca ortacii în mină, timpul se lasă în pojghița veșniciei mele. Bucuriile toamnei îmi caută izvorul sângelui, în speranțe. Amurgul mă caută acompaniat de câteva spânzurători

Cerul înfipt în aripile păsărilor își piaptănă norii înfloriți și cerșește la izvorul buzelor mele. Răspunsul meu încrustat cu briceagul pe o frunză destrămată crează granițe vinovate,

Vrei să te ajut, chiar dacă știi că eu cunosc doar florile lunii, agățate în crengi. Am vorbit cu stelele și le-am dat întâlnire în cele mai luxoase cutii de creioane de colorat, dar erau

Îmi vor multiplica tăcerile tinereților, plisându-mi ideile pe clapele din dreapta norilor. Mă vor obliga să înghit cerul și să mă întorc în lume cu mâinile împleticindu-se în mine. Sub

La braț privim în aceeași direcție - păsări curate în pomi desueți. Deconspirăm parfumul miilor de poezii împrăștiate prin nume și ne trezim ca adolescenții râzând că ne-am

Cândva noi ne-am cunoscut, Să mă crezi Pe cuvânt De aceea mă priveai Cu ardoare Ca pe un copil nenăscut, Cu mirare Și îmi cuprindeai fruntea Cu privirile tale Pătrunzătoare. Ca niște

Între noapte și mine zâmbetul fecioarei bate un cui pe ramul visării. Din patul viran al încrâncenării adulmecă pumnalul care se înalță țâșnind ca săgeta din arc și înmoaie pătrunderea

Noaptea te reinventez și nu sunt trist, mă ascund în toamnele cele mai îndrăznețe pe care nu le descifrez. Am urcat de multe ori în cer să te caut, dar de acolo nu cad decât

Lăuntrul său nu era locuit de nimeni, chipul său nu se asemăna cu altul, îndărătul vorbelor sale fantastice nu se afla decât o părere vagă, că n-a existat.

Singurătatea unui cuvânt presară teamă peste prăpăstiile înaripate. Suie de la un capăt la altul al suprafeței sale ore întregi, ca un obiect al contemplației se

Numai eu știu timpul acesta, cu sângele-mi care usucă pe nori, orele strâmbe. Și știu cuvântul care-și ascute dinții de lapte, peste gândurile mele subțiri, când peștii muți se întorc

Pe câmpia de iarbă și maci unde singura formă de relief e cerul, aștept într-un crater de plîns. Luna mutilată de atâtea priviri se scurge pe obrajii mei nemângâiați de culoare și rămân

Cât pe ce să treacă prin privirea-mi sleită de ierni, dar s-a împiedicat pe cărarea de iriși. Orbecăia prin cristalin, dar drumurile noastre nu se intersectau. Cu roiuri de găuri negre a