Cu privirea-ți blândă,
ai înălțat cerul
ce apăsa greu
pe umerii mei,
să văd
ziua de aur a primăverii.
În după-amiezile de stropi,
el cădea iar
și mă posomora,
dar creai
ceasuri
Dacă te-aș fi cuprins
mai demult
într-o rugăciune,
n-ar mai fi sângerat
atâția pomi
peste frunzele ochilor tăi.
Am fi fost
complementari
cu luna
sau cu soarele,
dar nu atât de
În tine
nu mi-e dor de nimeni,
ești rodul din care
răsar duminicile.
Nu-ți stinge auzul
cu vorbele chibiților,
universul trăiește
prin firul de sînge
care ne leagă,
cu privirea
Mi-ai mușcat visul
dimineții
ca să-mi îndrept privirea
spre fereastra
înnegrită
de corbi.
Mâinile mele
se țineau strâns
de brațele
deșertăciunii
și te-ai repezit
cu șuierături de
Dacă mi-ai deschide
câteva spații
de îngeri
peste
morțile noastre
curate,
aș avea curajul
să te adaug
tâmplelor mele,
cu răbdarea dintâi.
Aș picura
mici stropi
de
Cu ochi
de șopârlă heliacă,
priveai zadarnic,
spre cer.
Răsturnând
luna peste case,
cu frumoasa ta fire
ai căutat
un zid la răsărit
și te-ai așezat
într-un ochi
de cărămidă.
Știai
Cineva care știe
că pe lume trebuie
să fie poezie
și își exprimă satisfacția
că muzica mai sună,
cineva care
cu satisfacție
caută rădăcina cuvântului
bucurie,
care
pictează
lutul la
Trăgând
la foc automat,
goneam
printre cadavre
cu poemele secolului III
în brațe...
Degeaba,
îmi spuse o pasăre
cu glasul întins
peste noapte:
poeziile nu pot trăi singure.
Dăltuită în cumințenia pământului,
o pasăre măiastră
trezește muza adormită.
Fiul risipitor șlefuiește
o sculptură pentru un orb,
în poarta sărutului.
O focă-miracol din vinișoare cenușii
Planam amândoi, cu mâinile largi
peste păsări,
tezele despre inventarul vârtejurilor de stepă,
susțineau zborul deplin.
Cerul primea ochii tăi mari
peste pietrele rupte de nori,
marginea
Cu câteva aripi de
am măsurat distanța dintre remușcări,
printre nervii întinși ca stepa.
La fiecare limită,
un glas îmi acoperea rănile
cu un sărut cast.
Oprit lângă rezultatul dezamăgirii
Ca ortacii în mină, timpul se lasă în pojghița veșniciei mele.
Bucuriile toamnei îmi caută izvorul sângelui, în speranțe.
Amurgul mă caută acompaniat de câteva spânzurători
Cerul înfipt în aripile păsărilor
își piaptănă norii înfloriți
și cerșește
la izvorul buzelor mele.
Răspunsul meu încrustat cu briceagul
pe o frunză destrămată
crează granițe vinovate,
Vrei să te ajut, chiar dacă știi
că eu cunosc doar florile lunii,
agățate în crengi.
Am vorbit cu stelele
și le-am dat întâlnire
în cele mai luxoase
cutii de creioane de colorat,
dar erau
Îmi vor multiplica
tăcerile tinereților,
plisându-mi ideile
pe clapele din dreapta norilor.
Mă vor obliga să înghit cerul
și să mă întorc în lume
cu mâinile împleticindu-se în mine.
Sub
La braț privim
în aceeași direcție -
păsări curate
în pomi desueți.
Deconspirăm parfumul
miilor de poezii
împrăștiate prin nume
și ne trezim ca adolescenții
râzând
că ne-am
Cândva noi ne-am cunoscut,
Să mă crezi
Pe cuvânt
De aceea mă priveai
Cu ardoare
Ca pe un copil nenăscut,
Cu mirare
Și îmi cuprindeai fruntea
Cu privirile tale
Pătrunzătoare.
Ca niște
Între noapte și mine
zâmbetul fecioarei
bate un cui
pe ramul visării.
Din patul viran al încrâncenării
adulmecă pumnalul
care se înalță
țâșnind ca săgeta din arc
și înmoaie pătrunderea
Noaptea te reinventez
și nu sunt trist,
mă ascund în toamnele
cele mai îndrăznețe
pe care nu le descifrez.
Am urcat de multe ori în cer
să te caut,
dar de acolo nu cad decât
Lăuntrul său
nu era locuit
de nimeni,
chipul său
nu se asemăna
cu altul,
îndărătul
vorbelor sale
fantastice
nu se afla
decât
o părere vagă,
că n-a existat.
Singurătatea unui cuvânt
presară teamă
peste prăpăstiile
înaripate.
Suie de la un capăt la altul
al suprafeței sale
ore întregi,
ca un obiect al contemplației
se
Numai eu știu timpul acesta,
cu sângele-mi care
usucă pe nori, orele strâmbe.
Și știu cuvântul care-și ascute
dinții de lapte,
peste gândurile mele
subțiri,
când peștii muți
se întorc
Pe câmpia de iarbă și maci
unde singura formă de relief
e cerul,
aștept într-un crater de plîns.
Luna mutilată de atâtea priviri
se scurge
pe obrajii mei nemângâiați de culoare
și rămân
Cât pe ce să treacă prin privirea-mi sleită de ierni,
dar s-a împiedicat pe cărarea de iriși.
Orbecăia prin cristalin,
dar drumurile noastre nu se intersectau.
Cu roiuri de găuri negre a