singurătatea e o pasăre care nu se imită decât pe ea însăși

Cu toții știm ceea ce nu este un lucru. E mult mai dificil să spui ceea ce este.

Una dintre cele mai loiale vietăți este lupul, iar unii ajung să simtă cum sub pielea lor se ascunde această ființă. Pentru a-i fi haita în siguranță, strategia lui preferată e să \"îngrozească pădurea\", să-i țină pe neaveniți departe. Se spune chiar că de fapt lupul s-a apropiat de om și i-a devenit câine, pentru a-l domestici pe acesta. Dar aici e o cu totul altă poveste, dar \"chemarea\" din primele versuri are ceva din toate acestea.

Se vede că domesticirea noastră constă în efortul memoriei de a se confrunta cu timpul, în efortul căutărilor noastre printr-un \"cer răsturnat\", când rădăcinile ni le găsim izvorând din sevele poveștilor. Sunt doar câteva sentințe poetice, necesare unui poem pentru a fi \"definitiv\". E un balet stilistic de pierdere a urmei, căci poezia de față nu e nici o definiție a singurătății, cum am crede din titlu, nici o aflare a blândeții ascunsă sub haine de lup, cât e un soi de descoperire. O epistolă menită să domesticească. Așa cred.

rara, aș fi vrut....\"dar nu mai văd țărmul\". întotdeauna ne va rămâne o dorință ascunsă și păstrată cu grijă. mersul pe vârfuri poate fi o soluție. dar nu definitivă. să dăm drumul lupilor să se hrănească cu \"sânge de poveste\".

pe aici, pe vârfuri, maria

maria, călin:uneori oamenii sunt fiare mult mai periculoase decât sălbăticiunile.doar iubirea ne domesticește.și ne preschimbă urletul singurătății în poezie.
vouă,o sentință definitivă de toamnă
rara