cezara răducu

spitalul părea un carnaval al orbilor am adormit pe o bancă în sala de așteptare visam că umblă prin lume cu picioare lungi poeme despre noi când încă stăteam conectați și

satul părea un copac uriaș morții învechiți stăteau cuminți așezați în cuiburi de pâine sub prispă câțiva pești înșirați pe sfoară la vânt uitați de mama de la ultimul priveghi mai vorbeau pe

am o plăcere perversă să privesc oamenii în timp ce călătoresc să le dau nume să-i așez în povești să le dau drumul din cuștile pe care și le poartă lipite de ființe apoi să-i văd

dimineața stătea întinsă pe botul unui câine un cor de copii străbătea drumul peste revere de ceață voiam să ating o carte nouă să tresar (așa cum găseam dulciuri și haine noi ascunse de

în inima mea locuiește o căsuță așa m-am născut înăuntrul ei suntem condamnați în fiecare zi la o fericire excesivă până și saliva singurătăților noastre capătă același gust doar o

deși pielea mea are uneori gustul de cearceaf crud pierdut sub emoții am o slăbiciune pentru bărbații cu ochi înghețați nu știu să-i descriu dar mă pot plimba ușor pe marginea lor prea

e o sărbătoare a mâinilor noastre strâns legate de gardul coliviei să guste aerul închipuit dintre două trupuri încleștate ți-am mai spus nu am știut niciodată unde este acasă mă înfiază

să ne îngăduim puțin cîte puțin, igor așa cum se arată fericirea uneori să ne gustăm încet sufletele întoarse pe dos cu înfrigurarea aceea vinovată din copilărie când răsturnam piftia din

dintre toate ploile noi am ales să fim egali cu lumea nu vom ști când vom ajunge la jumătatea drumului simțim cum marginile prăpastiei nu mai seamănă demult între ele cu fiecare sărut ne

înghit zile, distanțe, oameni fără apă sufletul meu e o instanță în care păcatele vin fără apărare fiecare secundă care-mi străbate sângele e o iertare a unei întâmplări dintr-o altă

am certitudinea că ești singurul care nu se va mai repeta așa cum niciodată nu ambalezi coletele la fel întotdeauna așezi bucățile de inimă în mod diferit te las să pleci de acum în

păpușa japoneză pe care o primisem de la un dansator venit odată cu iarna aceea rusească locul de unde crescuse frica de oameni care-mi stă și-acum lipită de inimă încălzind cuiburi de lupi

pe sub muzica înghițită învârteam tăceri în jurul ceștii de cafea știam că sunt doar șapte drumuri până să atingem mătasea unei nopți știai că n-o să mă vindeci de liniștea asta rămasă după

trupul orașului se chircise într-o cicatrice albă fără rădăcini oameni suspendați între oasele vîntului cerșeau forme de lut pentru inimi străbăteam timizi o plăcere ascunsă într-o nișă

poate ar trebui să mă bucur că nu semănăm încă a oameni că am găsit un loc unde pustiul nu e cea mai albă frică e doar o iluzie a singurătății durează cât o piruetă pe vârful inimii poate fi

câteodată uit că m-am născut iarna primesc din ce în ce mai des oferte de la magazinele cu jucării erotice mă întreb ce-i apropie pe oameni de fapt mâine urmează să învăț pe de rost o altă

îmi amintesc fiecare detaliu din caligrafia noastră era ca în piesa aceea la care nu am putut să ajung în care jucai rolul unui trubadur care trimitea scrisori de prin porturi unei balerine

oamenii se tem să fie visați înainte să-i atingi dragostea e o țesătură fragilă n-o poți strecura între gânduri e un strigăt al cerului răsfrânt în apele neîmpărțite de timp azi am primit

pe dinăuntru suntem niște păianjeni cu sângele uscat picioarele din spate nu mai ajung demult unul în ziua celuilalt actorul de aseară era fericit își lăsase pielea în mâna mea gândea că