ca să poți merge trebuie să lași un loc gol.înainte sau între

\"uneori oamenii au nevoie de cuvinte
să-și poată mima propria ființă\"

Și cu atât mai nemaipomenit spus/gândit în aceste trei rânduri:
\"dintotdeauna
aș fi vrut să-i cunosc pseudonimul
care îi definea istoria\"

\"...în ceainăria de la universitate
... resemnat în zeghea momentului
amesteca într-un pahar umbra unei inimi
cu un strop de incertitudine
............................
știam că și el așteaptă aceeași mansardă roșie
panotată cu începuturi
simțeam cum între mâna lui și privirea mea
aburea o poveste...\"

mi-e era resemnare țărmul tău!!
să încerc să pun poemul pe portativ!
mulțumesc,
rara

rara, stau și mă minunez în fața poveștilor tale. abia acum înțeleg cum se nasc. de obicei eu privesc doar ceașca cu ceai. iar de cuvinte m-am temut mereu. frumos.

savurând povești, maria

o poveste se sfârșește atunci când oamenii uită cuvintele.
simt că voi mai depăna în ceainăria asta multe povești.
știu că și tu ai o desagă plină.
să le citim, deci.
cu drag, rara

Cezara, un text antologic, ce ai scris aici merită să rămână în arhiva cuvintelor de aur ale agoniei: \"uneori oamenii au nevoie de cuvinte
să-și poată mima propria ființă! E un moment atât de expresiv redat, parcă l-am trăit de mai multe ori: \"tânărul stătea resemnat în zeghea momentului
amesteca într-un pahar umbra unei inimi
cu un strop de incertitudine
îmi imaginam că aparține mesei aceleia
dintotdeauna
aș fi vrut să-i cunosc pseudonimul
care îi definea istoria\" Și aici ce inspirat ai conturat emoția: \"simțeam cum între mâna lui și privirea mea
aburea o poveste\"! Uite dacă erau mai generoși să-mi dea nivel corespunzător, îți acordam o stea... dar din dar...

erată: Cezara.

mulțumesc!!șerban foarță declara într-un interviu că te vindeci de amor prin alt amor. de aici a început povestea.
de fapt, poate începe orice poveste.
pentru sinceritate îți mulțumesc încă o dată.
cu drag,

Eu la poezia asta voiam să spun ceva, odată demult, dar seara începuse să apese atât de tare... Au trecut zile și ea a rămas la fel, aidoma cu spațiul acela gol pe care trebuie să-l lași între tine și lucruri, ca să le vezi mai bine. Spațiul necesar pentru ca între mâna lui și privirea ei \"să aburească o poveste\". Asta n-a descoperit-o nimeni până acum. Iar versurile se trăiesc cu degetele. Le plimbi așa pe deasupra lor și ele vorbesc, le simți muchiile, dar se vede că tu știi asta.

\"Inimile au umbră\", se vede clar pe sângele lor. \"Incertitudinea\" are și ea locul ei întotdeauna acolo. \"Așteptările\" trăiesc în mansarde. \"Pseudonimul care îți definește istoria\" și \"mimarea propriei ființe\" țin de înregistrarea poetică a ceea ce ceilalți oameni numesc \"fel\" ori \"expresie\". Ori numesc \"fir\", ori \"nod\". Unii spun simplu \"băi, ce chestie!\" Pretențioșii spun \"ieșire din sine\", alții tocmai \"ascundere\" ori \"strategia disimulării ființei\". Numai tu le-ai numit, așa, exact pe numele lor. Pe numele lor care nu se lasă niciodată rostit. Pentru că trebuie să lași un loc gol.

uneori cred că dacă am spune tuturor ființelor pe nume ar rămâne un loc între noi și timp. și mai cred că noi suntem vinovați pentru că sărim de multe ori peste spațiu, prea grăbiți să mai vedem aburii poveștii. recunosc și eu fac asta. apoi, e bine uneori să acceptăm că nu există decât o unicitatate a tot ce se intimplă, o iubire, un poem, un vers. odata sunt. restul e doar o erodare a ființei. nu mai seamană cu originalul.
ei..mă opresc. poate altădată voi mai dezbate.
mulțumesc călin pentru că ți-ai lăsat degetele aproape de poem.
rara