Cezar C. Viziniuck

Cândva ne-am iubit, îți amintești? Ziceai că moarte trebuie sfidată. În acele clipe fericite eram nori, vânt, ploaie, otravă. Miroseam frumos a împlinire. Sunt cuvintele tale. Totul decurgea

nu văd pasăreadar o simt tot vizual însă cu altă pereche de ochi ascunși mai adânc încearcă un picaj se apropie se răzgândește face un cerc larg ținându-mă cu capul ridicat și se

un pom cade o frunză rămâne un gol este golul din noi este golul din sufletele noastre este golul rămas în urma căderii iubirii este golul rămas în urma

Am rupt cuvinte din stele pentru a le așeza aici. Să construiesc din frânturile lor poemul cerului. Să-l scriu cu inima, Iar ca cerneală să-i răpesc Mării un pic din apa ei albastră. Despre

Răsărit de soare fără scântei Ochi ațintiți pe albastru Undeva departe un câine Își latră povestea In fiecare zi scriu rana din mine Fiecare cuvânt se rostogolește greoi Pe foaia umedă Nimicul

În străzile din București Se găsesc chiar mii Și ai vrea ca să mai trăiești Să vezi când n-or ma fii.

Cerul plânge. Clopotele țipă durerea din noi. Nici să scriu nu pot, nici pe alei pustii să-mi țip plânsul Când în inima mea culcuș și-a făcut doar apusul Unui suflet drag. Râuri să curgă! Moldova

îmi strangulez suflul cu ochii aplecați pe poza ei trecea mereu pe ulița îngustă a unui sat uitat de mult tânărul acela mereu o urmărea până-ntr-o zi când ia dat poza de atunci o privește doar

sunt dâre de nisip mort sunt picuri de licoare a sorții e o plângere a eternității

ei au știut că lumea e a lor au îmbrățișat-o au ascuns-o au păstrat-o doar pentru ei ei au furat viața odată cu lumea ce ne-a rămas o iluzie a vieții în holograma lumii

Pe căi restrânse, doar de el știute, În cânt de psalmi, întâmpinând apusul, Călugărul își duce-n rugă pasul Pășind încet pe căile-adormite. În cântec dulce laudă alesul; Cu dor de cer în

Din adâncul nopții Îmi culeg lumina Ca-n primăvară, florile iubirii Și-mi plec tăcut doar pleoapa Și-ți văd chipul fraged, Felinar al vieții mele 'N lume. Sunt un nimic Și-n univers doar

singur, pe o stradă aglomerată, cufundat în gânduri amorțite de frig. miros de zapadă topită. zgomot de mașini în mișcare. Cerul plumburiu dezmiardă cu picuri mari de ploaie obraji-mi umezi

Picioarele tale fine deschid drumul picioarelor mele neîndămânatice. Mâini unite, verigi de lanț, lacăt al pieptului în care ești tu. Talia ta este fragilă, cuib al capului tău; palpită

rupt de realitate trăiesc în visare un somn adânc încețoșat de umbrele necuprinse ale păcatului din mine sunt pierdut în irealitate nu-mi văd neputința dar o percep sunt aproape imoral cu