Carmen Sorescu

Mi-ar plăcea să-mi arăți Bucureștiul noaptea, încet, pas cu pas, să nu ne grăbim Să nu ne sune nimeni, iubirea să ne dea ocol ca un roi de cuvinte, din mine vor Ieși vietăți ciudate, femei pe

Azi am găsit pe masă o poezie stricată, viermii colcăiau prin ea, am vrut să o arunc la gunoi, dar cineva din ea striga și cred că eram eu mai acum câteva luni când stăteam la masa de lemn și era

nimeni nu-mi știe numele sunt o maladie invizibilă mă pot prelinge din ochi ca un epilog spre sfârșitul poveștii sunt respirația dintre cele două jocuri de-a viața de-a moartea nimeni

e ca atunci când mă trezesc dintr-un vis urât nu știu unde mă aflu și palpez pe întuneric patul să mă asigur că totuși dormeam pereții se desfac și cad pe trotuare cu un zgomot infernal pe

Cel mai mult te iubesc când nu ne vorbim și bem din aceeași ceașcă de ceai Camera pare un uter rotund în care doi copii se țin de mână, cresc împreună Acesta este un poem despre noi în care primul

sunt un vierme de mătase îmi cos aripile în interior le bandajez cu salivă el, zice, pune niște praf este rezistent la emoții în cazul în care te scufunzi în mine să te ții de balustradă vin,

Cuminte, îmblânzită, ne-ar mânca din palme Tot felul de cuvinte ne-ar bâzâi în jurul capului în căutare de polen O seară cu tine ar fi ca un cuib sau poate că ne-ar plăcea Să stăm în ea la

Poemul e un copil orfan, murdar, care sparge semințe la colțul străzii Trebuie luat acasă, spălat, educat, trebuie să te lupți cu el să nu mai ceară bani Să îi schimbi obiceiurile, să-l înveți cum se

Un poem prelung până la tine Îți aud visul perfect cum trece pe perna mea Tu dormi, tu ningi, din ochii tăi cad dimineți, În tine se destramă o icoană, tocmai acum Nu-mi pasă că mai

? mă întreb dacă există o zi când ar trebui să mă opresc din mers tocurile cui să mi se infigă în asfaltul topit de căldură să mă împiedic, tu să îți întorci privirea mirat, deodată cu

de multe ori îmi imaginez cum dormi lângă mine/ întind cearșaful, îți așez perna cât mai aproape de mine/ dorm strânsă ghem să nu te deranjez/ peste noapte însă mă trezesc speriată/ dorm în locul tău

aș vrea să mă trezesc din tine ca dintr-un oraș străin să nu cunosc nimic aceeași senzație pe care o am de fiecare dată când dorm într-un hotel primul gest dimineața este să mă duc la

Când dormi îți mângâi obrajii și e ca și cum aș trece cu degetele pe luciul apei Mi-e frică să mă văd în tine și uneori tulbur așezarea firească a lucrurilor Ce ar fi să ne fărâmițăm unul în fața

ultima tranziție, tranziția spre moarte e 10.55, titlul vi se pare cunoscut, banal, rupt dintr-o filă care nu mai pulsează, este o tâmpenie oricum un studiu efectuat pe subiecții afectați de

am scris pe ziduri, pe coridoare de spital chiar și dimineața la prima oră pe bustul tău încă adormit și prin tot felul de astfel de locuri prin care am fost închisă dar mai ales pe foi cu gândul

călătorim de câțiva ani cu același tren mizerabil ne întrepătrundem coastele într-un joc invizibil avem frunțile lipite un nou concept un singur organism scriu ceva indescifrabil pe geamul

știu să aștept/ pot aștepta ani de zile/ fără rațiuni/ fără vise/ mă pot îmbolnăvi/ mă pot reface/ pot fi afectată de sindromul alice în țara minunilor/ coridoarele vor fi mai lungi/ mai subțiri/