Carmen Sorescu

Cristina, Mulțumesc pentru analiză, ce bine, chiar mi-a plăcut să aflu cum vede altcineva percepția mea.

Mă așteptam la final, deja aveam versurile în cap, când ai spus: monumental, cu durere și dispreț... încă o țigară arsă până la filtru, dar mirare, era încă o medalie, probabil o supărare a lui și de aici disprețul. Titlul îmi amintește de un curs, Teoria negocierii, și tu la fel, deși spui mimico-gestual, de fapt îți dai seama din cuvinte, de cum se exprimă, îl bănuiești și fără să-l vezi. Stea

Uite că ți-ai făcut timp să scrii toate astea, e un poem frumos, aș zice, deși fără să pară clișeu, exact ca o floare, emană tandrețe, un miros plăcut, poemul e foarte delicat...mi-a plăcut orașul mare și bătrân ca un codru, vine cumva ca o dublă metaforă pentu că faci cu el o așa zisă trecere. Și laitmotivul vine foarte bine, deși pare un mic avertisment, vine să calmeze. Stea.

Paradoxal e că textul vorbește despre moarte la propriu cu toată urâțenia ei și de fapt nu face decât să trezească. Cu precădere îmi place aici: cum ai face respiraţie gură la gură unui cadavru putrezit/ în speranţa că a mai rămas în el o mică urmă/ de viaţă pentru tine; adică empatizez total cu versurile, știu exact pe propria piele cum e. Stea.

Poate că și eu am zilele astea am aceeși temă, îmi place mult prima și a doua strofă, soldatul la rondul de noapte, mai ales, vine perfect, pe fundal însă, doar ce ține de gustul meu, acel beute, mă duce cu gândul la dialect oltenesc și cumva poemul îmi pare generalizat sau poate că ai vrut așa o altă tentă, cumva nepăsătoare. Și la fel, luminiță-suflețel. Stea.

Pare mult mai bine acum, cu puțină atenție poți scoate în evidență potențialul literar pe care-l ai, e păcat să rămână împrăștiat printre cuvinte inutile. Și ca să justific steluța, în afară de acele citate pe care le-am scos din context în primul comenatriu, aș dori să mai spun că sunt reușite anologiile și poemul în sine destul de circular. La praful razelor dimineții aș folosi pulbere/ pulberea razelor dimineții, asta pentru că și praf se repetă de câteva ori. Stea.

Trebuie să văd sclipiri perecum: se tulbură ochii ca pentru niște copii, scot cărțile la aer, atrase îm hârtie precum frunzele în pământ, până când cărțile nu mai au nume, dar la fel de bine îmi sar în ochi câteva formulări greoaie, care țin mai mult de proză, cel puțin în prima parte a poemului. Supracoperta/ coperta, cuvântul cărți se repetă ostentativ, de 6 ori, dacă depistăm subiectul din prima nu cred că trebuie repetat. Exact cum spui, poemul trebuie scos la aer, eliberat de surplus/ impurități, când rămâne esența, acel luciu al apei... pojghița întregii povești...poemul merită stea.

Am să încep cu cireaşa de pe tort: pentru că anonimatul e o cadă fierbinte/ o plimbare cu taxiul în noapte. Primele două versuri suferă puţin, mă refer la repetiţia involuntară ţineam-ţin: țineam după tine
alergam disperată să țin. Un poem care începe discret, aproape inperceptibil, ca un fulg de zăpadă... Stea.

Asta a fost și distracția mea de dimineață când am postat, să tai, poemul original e încă pe atât, deci, să mai aruncăm din sacii de nisip... Mulțumesc pentru semn.

La final mi-am dat seama că subiectul central a fost mama pentru că ai revenit și cred că a fost de bun augur revenirea pentru că altfel, eu una, eram pierdută-n spațiu de un exces al figurilor de stil:
mormânt de apă, glezne de stele, culcușul fulgerelor, mareele din palmă, buzunare cu ancore, sunam vânturile, mările din coapsă...
Din acest conglomerat nu rămân cu nimic pentru că e prea mult, cred că pentru un bun epic ar trebui să lași poemul să respire. Ideea aceea din Enuma Eliș, pe care o revăd în subtitlu, Când sus... Testamentul nu-și deschisese copertele, nicio credință nu ne lega în aceeași tâmplă (aici chiar îmi place) dar, pluteam sincopat printre escroci? Părerea mea e că ai putea să faci două poeme de aici... e prea încărcat... și inflația de metafore nu face decât, ca orice inflație, să devalorizeze.

Cel mai mult îmi place: mersul meu de la un capăt la acelaşi/ într-o cameră ca un peron. Poemul cu acele câteva note feminine: poșetă, ruj, fard... se amplasează în persoana autorului și asta mă face să mă gândesc la un pui cu o mamă. Și la final, viața cheamă viață...Stea!

Trebuie să remarc că textul de mai sus este unul mai așezat, mai calm, chiar mizam că din puțină nervozitate poate ieși ceva foarte bun. Îmi plac primele două paragrafe, în sensul de fluiditate și coerență. Apoi pentru mine se încurcă și se încarcă în același timp multe elemente de scriere literară, sunt convinsă că îți dai seama, dar ai ales calea asta foarte personală. Mi-ar fi plăcut pe viitor să delimitezi foarte bine stilurile, ori scrii proză și concepi o intrigă, câteva personaje, cu ochii pe Cristecu, ceva dialog, ori scrii eseu psihologic, ori scrii jurnal și scrii despre tine. Câteva accente poetice, de fapt, profund poetice vin să rotunjească ceea ce am spus mai sus. Posesorul râsului - destul de nefericită construcția, iar asta vine pentru că forțezi și eviți să numești persoana, iar în proză trebuie să dai nume, X-ulescu face și drege...nu el, nu posesorul, nu coleg... ci nume.
Îți iei muntele în cârcă, ditamai persoana I! Probabil în dreptul unei după-amieze

Nu am cum să nu remarc: e o toamnă întinsă ca o pânză de apă freatică
peste oraș. Și știm foarte bine că cine băltește în pânza freatică nu face decât să se usuce, am în minte exact gradina tatălui meu după o inundație, când apa a stat pe loc vreme de-o săptămână. Din chestia asta nu prea se scapă. E ca un cancer. La fel orașul tău aici... Câteva minute în trafic pot deștepta sau nu! Poate că păsările au făcut zid de apărarea - asta mi-ar plăcea să cred, într-un final pozitiv. Stea.

Îmi place foarte mult cum începe poemul: cu cât mă despart de tine mai adânc/
cu atât te sorb mai mult în pupile; și tot șirul: pupile, ochi, ciorchini care pare să lege, deși vorbești de despărțire. Imaginea iubitei după care vântul se ține cu frunzele murmurând. Întunericul făcut șal care vine să acopere... și doar atunci poți vedea. Sunt aici niște figuri de stil care corup și atrag. Poate că voiam un final exact, dar dacă autorul preferă să se piardă în acel întuneric care nu explică atunci nu pot decât să ascult teama lui. Stea.

Poate ai greșit numerotarea paragrafelor sau lipsește paragraful 2, însă pare să se lege și așa. Tehnic textul e scris impecabil, nu am nimic de reproșat, apoi în toată animația prezentată își fac loc și câteva figuri de stil care vine parcă să mai înduioșeze puțin subiectul, probabil ca poetul din tine a scăpat fără să vrea câte-o sensibilitate, mă refer chiar la primul rând: comparația clădire-fermă de furnici, apoi să se dezbrăcăm de praful de pe piele. Îmi place viziunea de ansamblu a speciei umane, că vezi de la primitiv la ziua de azi, dar din păcate revoluția sexuală a început de la apariția agriculurii, ci nu de azi, nu știu ce s-a întâmplat atunci cu bărbații, chiar acum citesc: The Empress is Naked, Adam Leonas, prefer asta decât rezumatul lui Y.N. Harari care nu face decât să copieze de la unul altul și să facă un rezumat, de fapt și recunoaște, brief. Concluzia textului e normală și corectă pentru că asta e realitatea: pe o maimuță nu o poți convinge să-ți dea banana din mână pentru că după ce moare în paradisul maimuțelor ea va avea o mie de banane, pe om da, îl poți convinge, pentru că așa cum spui omul are capacități nemaiîntâlnite, și una ar fi că el crede în lucruri nevăzute, se pare că de aici și poate să trăiască în grupuri sociale extrem de mari. Stea.

Azi dimineață am încercat și am reușit. Multumesc.

Scuze pentru deranj. Nu pot posta, imi aparea eroarea 403: Forbidden
You don't have permission to access /index.php/newtext/all/thankyou.html on this server.
Desi am acces la alte pagini sa las comentarii, la a mea nu. Daca ați putea remedia aceasta problemă tehnică ar fi minunat. Mulțumesc.

Îmi place titlul, Sonia! Felicitări pentru carte și mai ales mă bucur că aici pe pagină e suficient material de citit.

Întotdeauna întâlnirea cu sine e puțin de speriat, cumva nimic nou, important e că ai avut curajul să te înfrunți, fie și în poem, nu e o luptă ușoară. Mi-a plăcut strofa cu ghitara, acel cântec mereu nou, poate mereu alt eu...
Scoat în evidență sclipirile:
tâmplele albite fisurate de vânt/ și scânteiez desuet, ori de câte ori trece luna pe deasupra casei mele/ orbecăiesc în tine ca într-un idol cioplit.
Femeia un idol cioplit, eterna ei venerație...te uiți la tine și o vezi pe ea... Stea.

Aș zice un poem cursiv, are un început undeva ca un izvor, asta mai ales că ai pus în față puncte de suspensie, apoi curge lin, fără opreliști, aproape previzibil, și tocmai liniștea asta frumoasă și clară devine foarte adâncă. Stea.