Călin Sămărghițan

Muntele creștea până în cer, apoi ploaia căzu peste pământ - grăia Ahura Stăpânul - Ea flutura prin deșert gazéle fugărind, chemarea i-o aducea vântul; ochii-i ovali străbăteau nesuflând dune

Am mai albit de când ne-am văzut ultima oară, prietene și nu am dat ocolul pământului ca tine, în ochii mei marea nu s-a odihnit, dar chiar aud prăbușirea ghețarilor de la poli, mi-amintesc

Reporterul: Vă mulțumim că ați acceptat acest interviu. Așadar fata din livadă a plecat. Cu ce întrebări să începem, cu cele grele sau cu cele ușoare? Călin Sămărghițan: Vă așteptam. Cu oricare. R.:

Biografii lui se mai întreabă și acum, după atâtea generații, dacă fata din livadă a fost reală sau nu. Și dacă da, cine a fost? Unii sunt de părere că nici măcar el nu ne-ar putea răspunde.

Ieri m-ai mințit!, fulgeră ea din ochi. Da, te-am mințit. Aș fi inventat orice scuză doar pentru a rămâne treaz cu tine. Din acel moment am știut, viața înțepenise, iar ochii ei spuneau deja o cu

I-aș da cu plăcere o bucată de carne din mine. Apoi aș privi-o hrănindu-se și știind-o așa mă va durea mai puțin. Mă va ierta că n-am așteptat-o îndeajuns.

Apoi, într-o seară va spune: uite-mă! Într-alta îmi va așeza palma rece pe frunte și-i voi simți mirosul livezii ca o amintire zemoasă. Degetele ei mă vor țintui. Vreau să te vindec, va spune

În chiar momentul când să se risipească, am realizat că era de carne. Cobora din iluzie și prindea contur. Mâinile ei erau mâini, picioarele ei erau picioare. Vorbea cu păsările, ca Francisc.

Mi-a dăruit-o într-un gest, poate inconștient, de generozitate. Violet, lila și argintiu. Argintul strălucește, violetul te face să vezi unde nu e lumina, lila îndulcește și îmblânzește...

Fata din livadă privea la sâmbure. Venise tiptil și parcă intrase pe fereastră. Sau pe ușă? Oricum, știu sigur că ambele erau închise. Nu așteptam pe nimeni. Probabil acum îți faci tot felul de

Șapte mări trecuse cu inima ei frământând-o în mâini, albatroși străbăteau nestingheriți vămi interzise, îi vorbea despre țărmurile lui străvezii, ea asculta mereu cu ochii plini de sânge. Rămase

Aceleași lucruri se răscolesc, pietre la gând se înhamă ca niște pinguini la ghețuri în deșert, mai văd prin sita nopții fluturi de-o zi - batiste pentru-o dramă - cum inventează-n aer dureri

Translație de pe strune prelinse din orizont, arcușul proaspetei veri, cămașa ta albastră - o poveste de gheață - culoarea dimineții împrumutând.

Spre mâinile tale prelungi nu se va mai întinde nici un anotimp. Va fi o pagină goală și-atât, ochii vor decupa mereu același contur de întuneric. Simți cât de rece e apa tăcerii? Cât de

Numele ei nu mi-l mai amintesc, dar știu că are o soră geamănă care trăiește la mine în piept. Poate castanele din camera ei sunt de vină, poate colecția de pietre de pe dulap, direct din

Gândul de ieri s-a proptit în zid și așteaptă; parc-ar fi un bețiv, parc-ar fi o cocotă, îl privește umbra dinspre spatele soarelui, îl privește toamna dinspre frunze. Respirația

Urechea va pătrunde cuvântul durutului cântec, atunci numai atunci când drumul va fi fost străbătut îți vei vedea așteptarea rostuind zilele tale ce vor veni. În chiar ziua aceea când brusc

În umbra ninsorii am deslușit șoaptele ochilor tăi.

Iar de vei trece prin umbra lor negândita priveliște se va arăta - locul de trecere. Vei fi singur și nimeni nu-ți va auzi cuvintele disperării ascunse. Privește cerul cel nou de oțel! Tu

Am rătăcit iar, Doamne, drumul către Tine, s-a destrămat ca ceața unui vis, în ochi m-apasă lumina Ta-n fărâme, iar golul inimii de trupu-mi s-a desprins. Poate că cineva ne mai ascultă