Călin Sămărghițan

Femeie de spumă te învelești în ceață și dispari, pentru tine nu tace poetul. El vede cum întinzi răbdarea zeilor spre prăpăstii albastre. tu scrii despre Nichita și el tace, îndoaie puțin

În urma ta sunt cioturi de aripi, străine! Păsările-ți sunt prinse în zid, tu încă mai crezi că oarbele tale fântâni mai pot fi pline? Tu încă mai crezi că spusele tale prăpăstii de suflet

Curând această toamnă va fi mult prea mică pentru culorile ascunse în noi. Nu știm, e septembrie. Anotimpul se revarsă din mâinile tale prelungi.

Ieri camera era mai mică plămânii nu-i mai ajungeau pentru-un răsuflu, era târziu și era... ziua a câta? cineva ar fi spus că toate sunt bune foarte, însă .......................................

Împărțind seara cu tine, două fețe ale aceleiași luni adulmecându-se, albăstrind apusul unei așteptări.

O elegie se compune dintr-o moarte și o culoare. Moartea este a ta, a celui dinlăuntru, culoarea este a ei. Este a ei. O elegie nu plânge niciodată. Uscată ca un șuierat de vânt, lacrima ei

Atunci când cuvintele nu mai pot spune nimic, ramâne... ceea ce nu a fost niciodată. Dar există îngeri care cu aripile lor ne vor mângâia întotdeauna. Unii trăiesc printre noi. Un 8 martie

Stingheră în noapte amăgire a zilei. Ieri erau nenumăratele cirezi de vite-n câmpii, azi verdele părăsind crudul ierbii și-amintește de iarnă, de frigul acela crăpând dinăuntru tubularele

Tu de aceea nu vezi, ochii îți stau în lumină ocolind orele gri, ferice! Orele mele gri la Masa Tăcerii, ore de piatră, zadarnic strigând pietrei să tacă.

Tăcute ape îți întindeau așteptarea cu aripi prelungi, desen spiralat pe o rază izbită de marmuri, ochii tăi - fântâni de gânduri se dezbrăcau de pământ dincolo de lucruri, labirint spre

Prin dreptul meu trecea un tramvai, în stânga un parc părăsit, o stradă pornea din colț și se pierdea în zâmbetul ei.

M-am întors acasă cu o FOAME să citesc \"Săgeți...\". Și am făcut-o. Pe-afară e tot mai frig, și-ncercam să te ghicesc în fiecare colț de stradă, și să mi te închipui zgribulită în iarnă. Ești

Foile din buzunar mi-s rupte, ieri am rătăcit ultimul creion și nimeni aproape, să-mi știe sufletul rece, lumini de neon... ooorbeeesc de-atâta singurătate și nimic nu mai trece pe-aici, nimic

Când toate nodurile au dispărut, prin mine trec doar fire în care ieri mai credeam, alunecă, năluci de fum arătându-se, ziua cărnii de ieri, azi, e iluzie.

Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ținut așa… să se-nvețe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu știa la ce se gândește,

Un alt noiembrie stă să înceapă cu tine departe. Un țipăt se-aude după nor, când mor cocorii își lasă aici perechea de aripi cu care-n diminețile reci încerc să zbor.

Tu crezi că oamenii trec prin dreptul soarelui, sau spui că el se ascunde în spatele lor. Dar ùmbrele pot fi orice altceva atunci când cutreieră cerul.

Așteaptă-mă și spune-mi că așteptarea ta înspre palma mea își întinde obrajii. Te regăsesc așa cum mi te închipuie memoria degetelor mele.

Colecționara de ape a venit în oraș, întreabă de cei cărora le e sete: ca să le fluture, așa, pe la nas, apele ei.

Colecționarul de ape a venit în oraș, le înșiră, așa, pe marginea drumului, ca să le poți admira din dosul ferestrei, dar numai din dosul ferestrei, de la adăpost.