Bogdan Nicolae Groza

iarbă albastră lacul îți cântă ode reflectându-te

sistemul meu solar a fost bruiat iremediabil, de tine, venusiana mea cu ochii pământii. prin terestrialele-ți radiații trimise, mi-ai dereglat cei doi sateliți ai inimii de marțian

într-un verde reflexiv copacii îmi zâmbesc eliptic de fiecare dată când îi salut pe limba lor își apleacă frunzele până la fruntea mea sărutându-mi tâmplele visătoare și îmi șoptesc prin mugurii

renegat de fericire, aflat sub iminența prăbușirii, sufletul își pregătește hainele de azil într-un ospiciu pentru muribunzi nostalgic după blonde apusuri își scoate de la naftalină

ancestrala teamă a șarpelui - neputința de ispită patologică, surghiunul solitar din Eden, uciderea cu cruci imperiale... și pândește, perfid, tenace, fisura unui suflet pervertit; țipătul

în lumina crapatului de cer adormi nefiresc de repede pe apusuri lâncede ca după o transfuzie masivă de iubire peste silueta-ți nudă ștanțată cu buzele prefăcute în lipitori caracatițe

pe o traiectorie piezișă, fără să-ți justifici plecarea, ai ieșit din mine cu pluralul astfel înjumătățit, sângerând în interior, vorbesc singur aproape neinteligibil despre

uneori mai traia sfâșiat de mitul nemuririi, scârbit de atenția care i se acordă, îngerii și-au înfipt zâmbete de sticlă în sufletul lui undeva, la un capăt de ploaie mirosind a tutun

Fă-mă să simt în tine nemurirea În fiecare noapte să ard ca un vreasc Cu un sărut narcotic droghează-mi răzvrătirea Și în ecouri ample din nou să mă nasc. În creier tatuează-mi fantasme

știu! ai să-mi strivești, fără milă, aripile înmugurite prematur, în inimă. ai să-mi hașurezi, cu umbrele tale nude, toate diminețiile transparente ai să mă ții ostatec în propria-mi

Visând la îngeri poetul exersează arta zborului

prelungindu-și inexplicabila spaimă de înec sufletul meu mai face doar un pas pe marginea gheții și râde… luciul oglinzii îl arată cu mult mai frumos decât este el de fapt.

mă gândesc la un mâine perfect însetat de viscerala-ti privire... fă-mă să simt iar convulsiile inimii fragile și insomniace să mă visezi în contururi albastre înfășurată numai în pielea

intre coapse strangi o epopee, femeie... noaptea tremura si transpira cand te vede in camasa lui de pijama, cum mergi lasciv la culcare speriat e si sarpele ispitei la gandul c-ai putea naste

vrei să repeți ziua de ieri cand, la o îndepărtare de sărut, ne iubeam ordonat, coordonat, dezordonat și subordonat într-o cameră cu vedere spre cer. în fața destinului, iubito,trebuie să înveți