Unde-mi sunt piticii de pe creier?

Demult doream să-mi fac o incizie pe creier și să văd dacă am pitici acolo, așa cum mi s-a spus de nenumărate ori când făceam echilibristică pe afurisitul fir elastic al vieții. Și am luat de la talcioc un ferăstrău manual, (din acela cum văzusem eu la cursurile de medicină legală) hotărât să-mi tai calota craniană. Însă mi-am zis: dacă fac operațiunea asta piticii vor ști că i-am dibuit și se vor ascunde atât de bine încât n-o să-i mai găsească nimeni niciodată. Nici măcar atunci când mi se va face autopsia… Și am recurs la un vicleșug. Să-mi fac autodisecția dinspre inimă înspre encefal, că poate așa voi lua prin surprindere vreun pitic însetat venit să se adape la vreo venă pricăjită sau la vreo conductă spartă de prea multele înțepături de seringă. Așa că am tras o fugă până la buticul lui nea Fane, (că știam că avea de toate, ca evreii, si unde orice produs era 38 mii lei) am cumpărat un bisturiu, și ajuns acasă m-am întins pe masa din bucătărie. Cu o mișcare sigură, ca de chirurg experimentat, mi-am tăiat toracele, am îndepărtat cu grijă coastele și…surpriză. N-aveam deloc o inimă mare, așa cum mă gratulau câțiva prieteni ( pe care deseori îi împrumutam cu bani) ci dimpotrivă, cordul meu era atât de micuț încât încăpea lejer într-o palmă de copil rahitic. Și mai era ceva. Inima mea era de culoare albastră. Hm! Ce ciudățenie a naturii… După ce mi-am revenit din uluială m-am concentrat asupra scopului pentru care umblam prin măruntaiele mele. Și-am căutat la pitici țopăitori până m-am plictisit. Am întors toată inima pe dos dar degeaba. Nu erau nici în auricole nici în ventricole. Nici în diastolă, nici în sistolă. Am tăiat chiar și miocardul, crezând că-s acolo. Nici vorbă. Mi-am spus că poate la ora asta dorm și de acea nu-i văd umblând, așa de capul lor, pe aici. Ori poate că au luat-o adineauri pe jos, înspre creier, sau au făcut autostopul pe artera aortă, intens circulată, ca să ajungă la destinație. Pentru a le-o lua înainte m-am dus pe o scurtătură de mine știută. Adică prin bulbul rahidian, astfel că în câteva secunde am ajuns la cerebel. Aici era pustiu. În afară de praful de un deget, n-am mai găsit nimic altceva. Nici în mezencefal n-am avut sorți de izbândă. Și mi-am dat seama, după ce am străbătut creierul în lung și-n lat făcându-l harcea –parcea, că în capul meu nu era nimic. M-am lăsat păgubaș și am renunțat la ideea de a mai căuta ceva care să semene cât de cât a piticanie. M-am întors pe același traseu, pentru a-mi coase cat mai bine zonele explorate cu minuțiozitate până am ajuns la inimă. Aceasta, devenise, între timp, roșie de furie, crescuse foarte mult în diametru, încât acum acoperea palma unui rugbist și era mai să mă ia la bătaie, agitându-se cu atâta putere încât tot corpul tremura de spaimă. Văzând că nu-i de glumă cu ea m-am gândit s-o suturez repede, ca nu cumva să facă apoplexie, să cedeze nervos și să mă plesnească peste față cu vreo venă obraznică… Până la urmă totul a fost bine. Incursiunea prin propriul meu corp n-a lăsat sechele. Dar s-a accentuat nedumerirea mea. Unde-mi sunt piticii de pe creier? Știu bine că-i am, mai ales atunci când m-apucă pandaliile. De atâta frământare capul a început să mă doară. Creierul dădea semne de irascibilitate avertizându-mă că trebuie odată și odată să mă maturizez și eu și să nu-mi mai pun întrebări stupide și infantile. La rândul ei, inima imi spunea să-mi bag mințile în cap și să nu mai fac o prostie mai mare ca mine, ca cea făcută înainte. Totuși, oameni buni. Am sau nu pitici pe creier?