bazil rotaru

Un calendar din care nu conteaza daca mai lipsesc cateva zile, atmosfera e profunda si incisiv trista
\"...o joie chinuită de ploaie
măruntă ca niște cuie
aruncate în burțile săracilor\"
Totul condensat in duminica ta in care fantasticul si timpul mor in celelalte zile, bacovian si dureros (\"o marțe a copiilor morți înșirați pe străzi\".
.
Ce alte banalitati s-ar mai intampla in astfel de duminici?

Eu cred ca este poezie, implicit, orice text poetic ascunde si o ars poetica. Poate fi interpretat ca un evazionism poetic pur, incluzand aici si esecul primului icar.
Nu este dedabil multor intrepretri si asta apreciez in mod deosebit la rostirea ta florine, meteforele fara substanta si gaunoase fiind inlaturate cu desavarsire, nici nu arati ca le cauti de fapt. Un lucru in plus, sa iubesti poezia si sa-i urasti pe poeti, ca din capricii numai de ei stiute ii sugruma tipatul si tupeul, de altfel nealterabile.

Multă vreme am refuzat sa te comentez, cu rare excepții, doar pentru ca gravitatea si tipatul absolut inuman la un moment dat care răzbate din textele tale sunt puse sub un val al Popeei.
Nu mi-am bătut capul cu un imbecil ca Starobinsky, dar observ la tine sub țesături fine și strigător la cer de comune, doar pentru el care are răbdare, strigăte înăbușite, ca și cum ai bate in capacul unui sicriu de vie. De ce scriem?
De ce scriem? Ca sa ne citim cu plăcere și delicii, ca toti calofilii și grafomanii, fără discernământ.
„Paginile albe azi au nevoie de liniște, cascadele de cuvinte se aruncă din litere spre pământ, pătrunzându-l fertil. Mâine oare se va crea măcar o poezie?”

E un text cu o simbolistică densă și cu notații care numai în aparență par precise.
Nu furnizează liniște și nici contemplare bucuroasă, mai degrabă riscul unei umanizări, care ar putea veni pe nesimțite, chiar prin mana lui dumnezeu, poate.
Alt fel de simțire, elaborată până la dramatism, un univers în care oamenii „învață mersul în mâini al exilatului într-o lume străină”.
Mă gândesc ca ai putea să renunți la cristale, ochi pustiu, ape sălcii, lume triunghiulară, sa sugerezi altfel melodrama, dar, dacă m-ai întreba ce să pui în loc, n-aș ști ce să răspund.
Numai bine.

Iar am ratat-o!

Am uitat steluta, sa fie a treia, de capitan!

Nici nu știi câtă dreptate ai. Poate mai multă chiar decât îți dai tu însuți. Poate și din cauza că literatura română suferă de același prost obicei, de când a căpătat și acesta un nume, al sicronizării perpetue cu nimic și nimeni, deși efortul, se zice, ar fi tocmai spre finalizarea acestei concordii cu universalul marilor literaturi, pe lângă care părem mereu înapoiați.
Acesta e și motivul pentru care din cinci în cinci ani producem generații pe bandă rulantă, implicit și nevoia acută de căpitani pentru ele. Un adevărat talmeș balmeș.
Acel scrieți, băieți pare că a devenit un îndemn la sugrumarea individualităților din moment ce s-a transformat în fiți optzeciști, fiți nouăzeciști, fiți douămiiști, înțeapă-te alături de noi!
Pentru ca astfel să-ți poți manifesta indulgența maximă față de camarazii de generație și, când nu-i poți coopta pe alții la adevărul tău, să-i revizuiești prostește.
Așa că, oricât ne-am răsuci mustățile împreună cu congenerii tot mai trebuie câte o roată să treacă peste pantofii norocoși, norocoși dar strâmți.

n-am plusat cum trebuie!

Mda, o lirică feminină care nu mai este obligatoriu senzualizată (cum m-au obișnuit majoritatea autorilor de sex feminin, sexualizată), mai degraba alienata, care-și poartă alienarea („o memorie cauciucată”) ca pe o marca identitară „pe linoleumul verde crud / al acestui spital din care se revarsă întunericul scrâșnind a neputință”.
Toxicul face parte din proprietățile propriei noastre psihologii, „soarele se rostogolește peste mine / ca un imens cerc Oranj împins în joacă de un copil uriaș /m-am intoxicat cu lumină și fluturi”, halucinantă și, totuși, cuminte alteritate.
Finalul, deși pare discontinuu, eu l-am simțit ca previzibil, face cât toate secundele care mi-au fost luate de lectura întregului text. Plusez pe el cu o steluță.

Uite, la textul trecut, mi-am dat seama ca nu e vorba despre vreo tragedie în patru acte pentru aerobic. Am încercat doar să împrumut ceva din amărăciunea ta și să emulez, eventual, cu ideea ta.
Textul acesta (dacă de el vorbeai data trecută) întregește sofismul, implicit paradigma.
Altfel, ce să mai zic și eu? Viața pe pământ este grea, dar include călătorii gratuite în jurul soarelui.
Mi-au plăcut ambele texte, așa că jumătate de stea ar trebui să se duca și la celălalt.

Un amalgam de epitete si comparații și iar adjectivări de tot soiul, care nu fac decât să speculeze emoția, nu s-o spună, după un bine cunoscut principiu sforăitor, nemaipracticat de la proletcultiști încoace: obsesii gri, hotarul întunericului, ariadne descântate, larve de răchită, elfi arămii, cuvinte zălude, baie de magmă și înstrăinări colective, setea cumpărată, demiurg ratat, pasăre/ în exil, cazan cu minotauri, adevăr ca un spin etc.
Cu acest arsenal obții nonsensurile cele mai savuroase și retorica cea mai facila prin tehnica rudimentară: „m-am înțepat într-un adevăr ca un spin” (asta-i preferata, cred, a multora!)„magnetizând obsesii gri cu ochii”, „mântuindu-se la hotarul întunericului /cu dinastia celor noua izvoare”(sic! ce să înțeleg de aici? cele nouă izvoare, cele nouă planete – cică-s zece! –, pătrat perfect, echipajul de 8+1 al Elisabetei Lipă?), „buruieni fierte într-un cazan cu minotauri” (brrr!), „ariadne descântate larve de răchită/ pictate rupestru de elfi arămii” (vai!), „dezleg pieptul femeii cu iarba fiarelor/ și blestem duhurile ce îi omoară în pântec/ pruncii” (măi să fie!) și tot așa.
Dar sunt și preferatele mele, gerunziile, pe care numai tu știi sa le folosești așa, adică la prelungit agonia unui vers sau a tot felul de năzdrăvanii, nu le mai citez ca să nu spui că sunt răutăcios.
Concluzia (după ce am mai citit si altceva din poeziile tale): rețeta este a furtului de sens din cuvinte si nu invers, a alăturărilor de dragul sonorizării, fără nici o posibilitate de grefare pe vreun înțeles literar, nici înțeles plastic nu au măcar, deși, la marginea dicteului ar trebui sa-l aibă, teatralizare fără conținut și clișeele cele mai revolute disimulate cu măiestrie în (ai sa le spui) metafore!
Toate aceste procedee le folosești monoton și neobosit sub pretextul inovației. Mă mir că din când în când mai înțelege cineva câte ceva. Și asta cu efort, că tot limbajul asta de bolboroseală șamanică sucombă oricărei încercări de transpunere și transfigurare.
Cu părere de rău – subcenaclier.

O atmosferă și un ținut în care însuși viul nu poate fi privit fără primejdie, primejdie și absurd care devin banal cotidian.
Un univers închegat tocmai din caracterul secvențial al structurii acestuia. Unde orice individualitate este redusa la unitatea cinetică ideală, punctul material, niciodată vizibil dar presupus. Poate aceste unități cinetice rătăcind în plin decor absurd, unde orice comedie bufă este o realitate crudă, vor ajunge să producă un scurtcircuit într-un Chișinău ce vine, parcă, să completeze Ch(ișin)ău-l tragic și funambulesc al lui Galaicu-Păun.

Tema timpului nu este câtuși de puțin nepoetică, întâmplările, bune rele, cinice sau nu, sunt stăpânite de setea omului de convenție, augmentate și totodată subminate de ritmul curgerii care transpune verbele la trecut si tehnicizează emoțiile: „deodată /ne vedeam la 7 și 15/ nu la apusul romantic de soare”.
Altfel nu ai avea impresia că ai avut o viață plină în care nu ai ratat nici o experiență, nici o deziluzie; consumul pe care timpul implacabil îl presupune.
Fără timpurile trecute ale verbelor deziluziile noastre ar rămâne de neînțeles. Propria noastră expresivitate nu ar mai fi intermediată de nimic. De aici și toate tragismele.
Numai bine. bazil

Ești hotărâtă să fii cea care spune eu, indiferent de genealogie. Si este vorba de transformările tale firești, de echilibrele tale, cu cât mai precare, cu atât mai prețioase. Dacă indestructibilul mai poate fi distrus, ireparabilul reparat și irevocabilul – revocat.
Iată, ca mai există cineva cu ochii copper tabac care imparte versurilor responsabilități prea mari, își permite să rupă sensurile cu mână sigură, să mai amintească câte ceva din farmecul unei iubiri sau din deșănțatarea urâtului existențial, distilând la otrăvuri subțiri.
Poate că îmi pare că e un firesc prea căutat și că mă deranjează toată schelăraia asta care pregateste finalul. Dar orice demonstrație în fața instanței trebuie sa uzeze de orice artificiu și asta dă omogenitate.
Remarc ultima strofă și mai cred că fară cele două versuri dintre a doua strofă și a treia discursul nu ar fi făcut implozie.

Mi-am promis să te citesc mai mult si am făcut-o. Dacă ultima oara eram nedumerit de audiență, acum sunt nedumerit de nivel. Dar asta-i altă problemă, deja.
Pari uneori anarhică, alteori rebelă în versuri, culmea, cuminți, în care te încăpățânezi să reziști alături de proza ta. E o scriitură care se adânceste prin omisiunea gropii de gunoi în care literatura se bălăceste azi. Cred că există o ignorare a lucrurilor lipsite de articialitate.
Intr-un ritm al tău, de bon ton, recreezi simplu, cu eforturi minime, spații destul de vaste în memorie și amintire « miroase-a mere-n margine de lumi/ păgîne și neștiutoare”, „trei degete/ ce nu mai știu să ne colinde ritmul” (un gest al crucii inutilizabil),\"în verde elegant/linia curbă/dealul ne suie gîndul/ce ne surpă\" și finalul mozaicat cu avânt de menestrel.
Mie mi-a plăcut. S-auzim de bine.

Frumos și expresiv prin auto cenzură și retrăire „cu mintea de acum și patima de atunci”, prin așteptarea copleșitoare „umbra tocmai a început să-mi poarte hainele”, „trecutul rămâne intact/ nu-mi mai este frică să întorc ceasul” a unor iubiri „paralele” asupra cărora orice control este iluzoriu. Precum și dependența față de el.
Iluzoriul tău devine eveniment și pentru alții. Mi-a plăcut.

Domnule Adi Cristi,
vă mulțumesc ca ați făcut alegerea numelui meu pentru pag.8 a suplimentului.
Dan,
Mulțumesc pentru felicitări.

De lăudat, te-am lăudat când ți-am făcut comentariu de întâmpinare, la unul din texte, la intrarea pe site. Acum am trecut la lucrurile serioase. Amândoi, sper.
Critica are rolul de a interpreta și, prin interpretare, de-a situa. Dacă tu crezi că textul tău își are, deja, anticorpii activi, încurajarea mea este mai inutilă decât steluța. Ori, când fac un comentariu, indiferent de steluță, nu fac decât să încerc să-mi motivez mie subtilitatea raționamentului, nu elaborarea comentariului. Aș mai adăuga, că încerc să fiu corect cu mine însumi și cu metoda aplicată (dacă nu am șuntat-o pe undeva!).
Colhoz nu are nimic peiorativ, am încercat doar să definesc o mulțime de elemente cu interese cât mai diverse și finalități cât mai dezastruoase. Aș fi preferat să înțelegi că te încurajez să devii mai limpede și organizat, nu să fii șeful colhozului.
Se vede treaba că am fost cam eliptic și te rog să mă ierți.

Nu știu dacă generaționismul acesta „jemanfișist” are vreo finalitate practică în gândurile tale cele mai ascunse, dacă nu cumva ascunde o disperare și mai mare. Și poate că formularea de superficialitate voit afișata pe care vreau să o dau ca denumire generică textului tău, nu este cea mai fericită. Chiar dacă din start este invocat Vysotsky.
Dar ca la orice lucru supus analizei trebuie sa o luăm mai întâi băbește.
Săpunul „de fapt mirosea mai mult a sânge și lithium/ când îl pârleam seara din plictiseală”, apoi „organele îmi erau strivite într-un pumn de dumnezeu /dar tot dor mi s-a făcut de tine ca în telenovela aia /cu vodka cu tot /nu mai încăpea sânge în buzunarul meu /tocmai de asta îmi împleteam venele /îmi ploua în cap cu gânduri anorganice /ațipeam pe pieptu-ți virgin”și „spre final însă nu suntem decât doi copii/într-o pubertate continuă/iar tu îmi rămâi printer în culori la mijloc de pustiu/ sau silvostepă” arată ca vrei să cânți la pian cu toate degetele deodată.
Grav, vesel, sictirit, mohorât, lasă-mă să te las, puber și anost etc. se aglutinează într-o poezie care seamănă mai mult a colhoz. Dar care are un sens, finalmente.
Pericolul constă în faptul că acest mod de a scrie poezia a fost transformat de mulți deja în manieră. Și sigur nu vrei asta
Mie mi-a plăcut. Îți las o stea de încurajare și te urmăresc în continuare.

Un text de condiție postmodernă dar care în locul ironiei facile și durutului în cot atoateștiutor, aduce un univers adânc, saturnian (vechii alchimiști numeau plumbul saturnus) cu dispoziția de a crea poezie cu mijloacele cele mai revolute: „plecam până rămânea doar auriul”, „umbrele mă cunoșteau după aceleași apăsări larvare…”, „noaptea de sub piele desfăcută dintr-un punct fierbinte”, „amurgul unei jumătăți de zi adâncită în țeasta bărbatului indigo”, „…celălalt/ înfășura într-un zâmbet toate formele și ciudata veghere”.
Enunțuri care bun butoiașe de carbid sub logica pasului cu pas și sub linearitatea lui din aproape în aproape (care sună mai degrabă a cât pe ce). Versul este asimilat brut fără a deveni sentimental.
Dă de gândit.