Poezie
Să nu mă atingi
1 min lectură·
Mediu
pe sub castanii înfloriți
rareori ieșeam din lumea triunghiulară
mă împovăram de viață și oasele gălbui ale unui popor de bărbați
același zgomot de aripi stufoase destrămat în obiceiuri noi
apele sălcii grăbeau către sud lumina urmăreau desene încâlcite
împachetam gândul de lângă mine
și se întâmpla o moarte apoi aveam tot ce ne trebuia
pășeam pe alei înguste printre cristale subțiri
tresăreau forme căptușite cu cine știe ce melodramă
învelit în primăvara fierbinte aerul se dilua până la exaltare
orașul strângea din ochi de atâta pustiu închis în geometrii rigide
cusute deasupra o lucire și o zbatere ca și cum frunzișul
ar fi putut fura o clipă cerul între sprâncene
reușeam să mă smulg aruncând o umbră ascuțită
și o parte din rotula unei istorii care venea de undeva
ca o pată de culoare pe un tablou primit dar
ai grijă Doamne să nu mă atingi, aici oamenii se hrănesc unii din alții
apoi învață mersul în mâini al exilatului într-o lume străină
073.911
0
Nu furnizează liniște și nici contemplare bucuroasă, mai degrabă riscul unei umanizări, care ar putea veni pe nesimțite, chiar prin mana lui dumnezeu, poate.
Alt fel de simțire, elaborată până la dramatism, un univers în care oamenii „învață mersul în mâini al exilatului într-o lume străină”.
Mă gândesc ca ai putea să renunți la cristale, ochi pustiu, ape sălcii, lume triunghiulară, sa sugerezi altfel melodrama, dar, dacă m-ai întreba ce să pui în loc, n-aș ști ce să răspund.
Numai bine.