*****

se pare ca tu faci parte din oamenii care, stand in mijlocul universului lor, sunt in stare sa inteleaga o tacere atat de deplina, incat aud fulgii de zapada cand cad, cum se ciocnesc de pamant..
apoi inteleg de-aici ca mai incerci si sa gandesti cu genunchii la gura, cum cade zapada aceea..
noi oamenii suntem centrul de sfera ale carei periferii nu duce nicaieri. n-o sa stie nimeni cum vad oamenii fiecare in parte, lucrurile, pentru ca noi suntem atat de diferiti fizic incat aceste diferente nu ne vor permite sa vedem aceeasi origine a elementelor in spatiu. unghiul difera..
poemul tau, este unghiul tau de privire. si-atunci cum sa exprime el altceva decat infinitul vazut de tine, atunci cand timpul se masoara in distanta parcursa intre tine si celalalt, de exemplu..
distantele dintre noi oamenii se pot parcurge pe curburi de traiectorii, dar si sapand linii drepte din centrul nostru sferic, pana in centrul celuilalt..
ca sa ajungi sa te poti suprapune insa intr-un centru fix cu celalalt, asta inseamna iubire intru desavarsire..

poemul tau, e incercare de a defini superb, desavarsirea.
ingaduie sa agat un semn de apreciere pentru indrazneala ta..

Linea

Uite, la textul trecut, mi-am dat seama ca nu e vorba despre vreo tragedie în patru acte pentru aerobic. Am încercat doar să împrumut ceva din amărăciunea ta și să emulez, eventual, cu ideea ta.
Textul acesta (dacă de el vorbeai data trecută) întregește sofismul, implicit paradigma.
Altfel, ce să mai zic și eu? Viața pe pământ este grea, dar include călătorii gratuite în jurul soarelui.
Mi-au plăcut ambele texte, așa că jumătate de stea ar trebui să se duca și la celălalt.