Poezie
drog
1 min lectură·
Mediu
mă las în voia propriilor mișcări până când
transpirația devine o crustă moale
în care îți înfigi adânc degetele
noaptea lăcustele îmi curgeau din nas
ca puroiul dintr-o rană deschisă îmi acopereau
trupul
în carcase metalice
ca o apă groasă în care ochii răi pândesc
curg lăcustele curg se mișcă pereții sub
forfota lor
și crustele reci îmi mângâie fața și chipul tău
îmi arde unghiile
plutesc până în apropierea tavanului
ceva a mai rămas însă și mișcă aerul
cu eleganța unei dansatoare
fața arde mă încordez și țâșnesc
capul se zdrobește precis de podea
0437265
0

dintru început subliniez faptul că textul mi se pare genial. combină cel puțin două registre, trecerea făcându-se cu instrumentele unui poet rasat, sigur pe ceea ce scrie, de o mare perspectivă în ciuda vârstei sale și a faptului că încă nu a debutat.
ca să subliniez o singură imagine meritorie, într-o perspectivă a auto-mutilării, specifică cumva acestei ultime generații, finalul, precedat de o atemporalitate sugerată de plutirea autorului (ca în spațiu, într-o absență totală a gravitației), așadar acest final devine o nouă cădere, de aceasta dată în infern, într-o gaură de vierme care, prelungește percepția atemporalului.
sunt încântat de ceea ce am citit la acest autor, voi fugi să îi citesc și celelalte texte, dar cred că am descoperit cea mai puternică voce poetică din ultimul timp.
p.s. florin bratu, dacă dorești să vorbești cu umilul editor care ți-a recomandat textul, mă găsești la moxzal@yahoo.com. aș fi încântat să îți fac cinste cu o bere.;)