Aurora Luchian

Biciul ploii furibunde mă lovește fără milă, Peste trup se scurge apa, tălpile frământă lutul, Pământeană temporală o primesc pașnic, docilă, Iar din cap până-n picioare parcă mă botează

Sună toamna la fereastră cu o ploaie fandosită, Rezervată, cu fioruri, cu alura plictisită, N-a adus nici vestejirea, și nici galbenul șofran, Dar prudentă-și croșetează o podoabă-n

De pe un ogor, sonor, Vine-n foșnet un mohor, Să anunțe printre ierburi, Să își lase tihnă, treburi, Și să fugă cât mai pot. Mătrăguna în capot, Mestecând într-o oliță, S-a dus ca o

Să-mi recapăt regăsirea, scotocesc al meu destin, Pe furiș ca o pungașă, rup croitul clandestin, Șterg de praf o înzestrare și îngrop profund o jale, Și-mi cer drept de libertate în dureri

Nu credeam că într-o zi, vara va pleca-n suspine, Și am alergat s-o caut, șovăind să-i spun, ”Cu bine!” Dar o negură asupra-mi mi-a delimitat vederea, Și o boare parfumată mi-a sporit cumplit

Deși-i vară-n calendare, parc-o toamnă mă apasă C-un pustiu și-o ploaie deasă, ce mă țin captivă-n casă. Plumburiul bolții crește, fulgerul îi dezertează Cu un trăsnet ce țâșnește când o strună-și

În mijloc de codru rar, Domnul Geo, pădurar, În cantonul lui străbun, Trage-o dușcă și tutun. E mâhnit că-i singur, cuc, Derutat, pasiv, năuc, Decând soața a plecat Și codrul e

Pământul e-n clocot, arde, doar în iad e veselie, Salvatorii se sufocă de la masca pe figură, Pădurea-i la ATI, intubată, grijulie Că nu poate să mai nască din tăciune, fum și zgură… Sfinții

Calmă, tainică, străină, Cânt tăcerile din mine, Ce mi-au devenit cămine, Eu în ele, rădăcină... Și m-aș smulge cu putere, Să mă reîntoarc în larmă, Fără reazăm, fără armă, Da am frică de

Cât am stat sub coasa morții, sub blesteme de jertfire, N-am putut să-mi șterg din lacrimi, brațele-mi erau zidite; Le-am lăsat să curgă-n mine, în străfund să se răsfire, Și-am răbdat tăișul

Istovită de vânat, S-a spălat și s-a culcat, Pe o pânză cu albiță, Pune laba sub bărbiță, Și-ntr-o liniște plăcută, Adormi satisfăcută. Dinspre mărul ionatan, Un pisoi, un șarlatan, Și alți

În vara senină, caldă, Vântu-i moleșit în prag, Razele vin în șirag Și în bălți, chipul, își scaldă. Dealul e pictat în verde, Și din floricele mii, Sar gângănii mici, zglobii, Una,

Suie, suie tot mai sus, Ciufulit și indispus, Un gândac cu mustăcioare, Spre un miez dulceag de floare. Și-a sucit un picioruș, Iar un țep ca un țăruș, Îl agață de-o șosetă Și cade cu-o

Unelte și utilaje agricole De l-a prins cu dinții lui, E cu siguranță, cui. Trage-n forță, sigur poate, Nu se lasă pân* nu-l scoate. (eiuc ed eletșelc) Cu o gură

E liniște în viața mea. Atâta liniște încât îmi aud gândurile alergând de ici, colo. Nimeni nu mi-o mai tulbură, doar pașii ușori ai pisicii, îmi amintesc cum răsună zgomotul. Mă uit pe

Îmi salt mâinile din poală cu smerenie candidă, Să fac gest de apărare când văd guri rudimentare, Care flecăresc stupide, - vai, ce lume insipidă!- Și le țin ca scut pe suflet...cuvântul scornit

Cerul și-a trezit seninul Dintr-un somn ca de copil, Când un nor ca balerinul, Alb, pufos și volatil, S-a ascuns jenat de soare, Care strălucea intens; Și s-a dus fără culoare, Nici nu știu

Să vă spun o întâmplare, A fost vâlvă și-n ziare... Moșul când se primenea Și sacul își peticea, Și punea vioi, de toate, Jucării și ciocolate, Fructe, alte bunătăți, Cum făcu și-n alte

Cad steluțele de sus, Pomi-s goi și păsări nu-s, Iar argintul se depune Făcând lumea o minune. Vin de-a valma, se-ntețesc, Se unesc, se răzlețesc Când în joacă, o vântoasă, I-a suflat, de

Într-un șorț ca de fetiță, Meșterit din frunze moi, Adună o veveriță, Ghinde, țopăind vioi. Bruma i s-a pus pe blană, Pe codița ca de jar, Și a devenit bălană, E ”Bălana” din

Zumzăica pofticioasă, Se rotește peste masă, Și pândește farfuria, Făr* să-și spele murdăria De pe tălpi, de pe mânuțe, De pe negrele-i hăinuțe. ”Hm... - își spune pofticioasă - Nu știu ce

Două frunze gălbioare, Cu basmale ruginii, Zboară prin livezi și vii, Căutând un strop de soare. Cum pluteau peste o apă, Animate de un vânt, Una cade pe pământ, Alta cizmulița-și

Pe năsucul lui Tomel, Șade Pașa Bâzuel. Bâz! Bâz! Bâz! un enervant, Cu o mină de savant. Tomel și-a sucit un ochi, Ce haios, să nu-l deochi! Și văzând așa tupeu, L-a plesnit...da,