Aurora Luchian

Cât am stat sub coasa morții, sub blesteme de jertfire, N-am putut să-mi șterg din lacrimi, brațele-mi erau zidite; Le-am lăsat să curgă-n mine, în străfund să se răsfire, Și-am răbdat tăișul

Îmi clipocesc prin vene izvoarele române, Iar trupul meu e stânca, și părul e pădurea Ce își întinde ramuri să îmi atingă grâne Ce mi-au crescut pe ie, iar eu îngrop securea. Am ruginit în

Istovită de vânat, S-a spălat și s-a culcat, Pe o pânză cu albiță, Pune laba sub bărbiță, Și-ntr-o liniște plăcută, Adormi satisfăcută. Dinspre mărul ionatan, Un pisoi, un șarlatan, Și alți

În vara senină, caldă, Vântu-i moleșit în prag, Razele vin în șirag Și în bălți, chipul, își scaldă. Dealul e pictat în verde, Și din floricele mii, Sar gângănii mici, zglobii, Una,

Suie, suie tot mai sus, Ciufulit și indispus, Un gândac cu mustăcioare, Spre un miez dulceag de floare. Și-a sucit un picioruș, Iar un țep ca un țăruș, Îl agață de-o șosetă Și cade cu-o

Unelte și utilaje agricole De l-a prins cu dinții lui, E cu siguranță, cui. Trage-n forță, sigur poate, Nu se lasă pân* nu-l scoate. (eiuc ed eletșelc) Cu o gură

E liniște în viața mea. Atâta liniște încât îmi aud gândurile alergând de ici, colo. Nimeni nu mi-o mai tulbură, doar pașii ușori ai pisicii, îmi amintesc cum răsună zgomotul. Mă uit pe

Îmi salt mâinile din poală cu smerenie candidă, Să fac gest de apărare când văd guri rudimentare, Care flecăresc stupide, - vai, ce lume insipidă!- Și le țin ca scut pe suflet...cuvântul scornit

Cerul și-a trezit seninul Dintr-un somn ca de copil, Când un nor ca balerinul, Alb, pufos și volatil, S-a ascuns jenat de soare, Care strălucea intens; Și s-a dus fără culoare, Nici nu știu

Să vă spun o întâmplare, A fost vâlvă și-n ziare... Moșul când se primenea Și sacul își peticea, Și punea vioi, de toate, Jucării și ciocolate, Fructe, alte bunătăți, Cum făcu și-n alte

Cad steluțele de sus, Pomi-s goi și păsări nu-s, Iar argintul se depune Făcând lumea o minune. Vin de-a valma, se-ntețesc, Se unesc, se răzlețesc Când în joacă, o vântoasă, I-a suflat, de

Într-un șorț ca de fetiță, Meșterit din frunze moi, Adună o veveriță, Ghinde, țopăind vioi. Bruma i s-a pus pe blană, Pe codița ca de jar, Și a devenit bălană, E ”Bălana” din

Zumzăica pofticioasă, Se rotește peste masă, Și pândește farfuria, Făr* să-și spele murdăria De pe tălpi, de pe mânuțe, De pe negrele-i hăinuțe. ”Hm... - își spune pofticioasă - Nu știu ce

Două frunze gălbioare, Cu basmale ruginii, Zboară prin livezi și vii, Căutând un strop de soare. Cum pluteau peste o apă, Animate de un vânt, Una cade pe pământ, Alta cizmulița-și

Pe năsucul lui Tomel, Șade Pașa Bâzuel. Bâz! Bâz! Bâz! un enervant, Cu o mină de savant. Tomel și-a sucit un ochi, Ce haios, să nu-l deochi! Și văzând așa tupeu, L-a plesnit...da,

Tare ești mâhnită vară! Apa-n vuiet, o avară, Ți-a luat tot ce-ai avut Și-a lăsat haos și lut. Oh, nu plânge, că mă doare... Ți-a furat zâmbet de floare, Ți-a-nmâlit picioarele, Ți-a distrus

Plânge doina-n mine când pădurea moare, Geme lanul galben că e înmâlit, Păgubită-i pâinea, iar țara mă doare Când o văd sleită, parcă a bolit. Duce sărăcia într-un sac în spate, După ploi cu

Vara mea îmbujorată, C-un senin ce-abia îl cară, Într-o rochie ușoară, Ne animă colorată. Vara mea, cam nefirească, Dulce și fermecătoare, L-a închiriat pe soare Ca să o

Pașii mei miros a verde, a străfunduri de pădure, Și-aș rămâne-n primăvară pe sub poalele-i obscure, Să mă-mbăt cu glăsuirea păsărilor cântătoare, Să mă spăl cu roua rece și să mă usuc la

Ce-nghesuială mare la porțile din Rai, Când suflete în chinuri s-au dus fără alai! E colaps printre lacrimi, nici lumânări nu sunt, E criză-n rugăciune, e gol lăcașul sfânt. Avem mâhniri

Ciripel e-un vrăbioi, Cenușiu, vesel, vioi, Și desculț și certăreț, Cântăreț și săltăreț. Cip-cirip! pe ramul gol, Apoi zboară rotocol, Se așează, iar și iar, Se ceartă imaginar... Un

Mă mustră lutul argilos, Că sunt un medic nemilos, Că las să iasă din spital, Dansând în rochie de bal, O moarte hâdă și hapsână, Cu tineri și bătrâni de mână… Rămân cu ochii în

Cade lacrima-n țărână, Și-n dureri mă înfășor... Plânge, plânge o bătrână, Șoptind rugi încetișor. Stă-n balcon scrutând pustiul, Sprijinită în baston, Își așteaptă fiica, fiul, Da zărește

Doamne, strigă omenirea, și parcă te-ai supărat Că ne-am înrăit de lacomi, răzvrătiți ne-am depărtat De cuvântu-ți și blândețea, bunătatea ce ne-ai dat, Ne-ai iertat, și-am tot greșit…încă Doamne,