Aurora Luchian

Sunt o stâncă ce deține tihna și tăcerea lumii, Iar adâncul de m-apasă, țip înăbușit, cuminte, Și de-mi sângerează rana scormonită de cuvinte, Eu o cos mușcând din mine, în secret, sub raza

Peste griji încărunțite de prea plin și de amar, Stau de strajă îngeri vrednici, toți pe post de salvamar. Îmi șterg fulgii de pe gene, cu un petec dintr-un strai, Ciopârțit dintr-o rochiță, din

Ies din casă, la bunica, După mine țup! pisica, Ea se cațără pe șură, Eu rămân în bătătură. Mă foiesc, e plictiseală, Liniște și zăpușeală. Și-o zbughesc, iu-huuu! spre iaz, Sar și gardul și

Dintr-un soare abundent, Vara risipi dogoare, Peste codri și ogoare, Pârjoli iar imprudent. Bălțile au clocotit, Bulbucesc înămolite, Parc-au fiert urgent, pe plite, Stufărișul s-a turtit. Vântul,

Când arunc cu ochii beznei într-o geană de lumină, Las amurgul să valseze într-o poală de femeie, Parfumată, înflorită, ca o primăvară fină, Să-mi redea surâs de stele, licărire de scânteie. Cu un

Am pus gaj o insomnie unei tainici nopți de vară, Să prind un oftat de floare evadând dintre petale, Să văd lanul de lavandă cum naște parfum ce zboară Prin zefir ce se alintă și se scurge-n văi,

Uite vara cum se joacă În rochița de dogoare ! Ține poala prin ponoare, Țopăie într-o băltoacă ! S-a stropit până la creștet. Roua, într-o vâlcelușă, O spală de praf, prin foșnet, Cu stropi ca de

Pe-o frântură de lumină, pe când zorii somnoroși Se întind cu leneveală, și-s atât de luminoși ! Cerul dezrobit de noapte se pictează cu senin, Și desfată cu blândețe soarele timid și fin. Patru

O, voi, infami, care loviți în mine Atât de cruzi, cu-atâta inuman, Ca să mă frângeți, ca să pic pe vine… Ca să-ncetați n-o să vă dau vreun ban. Voi, josnici, și banali, și triști…vă cer Când mă

Cântă vara când se spală În bobițele de rouă, Presărate-n ziua nouă, Și se șterge cu-o petală. Sare ca o ștrengăriță, Și se bucură de tril, Când pe un pământ steril, Pune flori de albăstriță. Râde

Încă mai pot zbura cu-o aripă răsfrântă, O alta n-o mai am, am dat-o cu-mprumut... Mă remontez, mă-nalț, speranța mă descântă, Și ce îți pasă ție că-năbuș un gemut? Plutesc...zvâcnind sporadic din

Naufragiată-n viață mă organizez prin ploaie Să mă curăț de fățarnici, de trădare, de „noroaie”, Și rog vântul să îmi zvânte - pe furiș, că-s stânjenită - Lacrima ce mă trădează, ce se scurge

Am strâns în suflet dulce și amar, Iar tu nu știi... să faci popas ai vrea, Da nu-ți atribui rol de salvamar, Ai Raiul tău, eu soarta mea cea grea. Ai încercat să intri delicat, Aici, în suflet,

Aș vinde-o pe bucăți, ba aș dona-o toată, La negustori hapsâni, pe moartea idioată ! S-o ia un precupeț, - necruțător - s-o care Prin clocotul din zi pân* la evaporare. Am dat anunț și, dornici,

Viața-mi ia și din puțin, Aș mustra-o, dar m-abțin... Mușcă, trage până rupe, Pune sângele în cupe, Să îl soarbă ca pe vin, Nu crâcnesc, mă rog, și-nchin. Ca o undă violet, Îmi trec zilele

Pe un vers de ploaie lină, Într-un ritm șovăitor, Toamna-și face insulină Și trece tânguitor. Ar pleca, da nu e timpul, Cară mantia udată De-a înfiorat și câmpul... Și în zdrențe, și-ntinată. Sună

Ni s-au mutat părinții, pe rând, în cimitir, E satul tot mai jalnic, mâhnit ca un martir; Ne-au așteptat o vreme, cu sufletul hrănit De o speranță vie, și mult i-am mai rănit. E-așa pustiu pe drum,

În colțul meu tihnit, doar cât un peticuț, Liniștitor, curat, când rece, când călduț; Mă bucur de tăcere în traiu-mi cumpătat, Și mi-aș spăla obrazul, dar nu este pătat. Aici, m-adun cu mine, mai

E vânt, și e frig, iar frunzele mor, Copacii trosnesc de triști și de dor, Își văd goliciunea, pustiul urât, Și plâng, și oftează, cu foșnet...și-atât! E negură-n zori, da și-n asfințit, Pe bolta ce

În miez de noapte Și dac-aud bătăi în geam, Și este miez de noapte, - dacă știam din timp, fugeam - Că-s hoții...numai șapte! O mână de ajutor Și dacă ești bolnav cumva, Și nu încerci să

Vară-ncinsă pe cărbuni, Când din luturi te aduni Îți ștergi talpele de iarbă, Îți speli gleznele degrabă, În băltoace calde, noi, Care s-au sporit din ploi. Tragi de trena cu nămol, Și freci poalele

În răcoarea dimineții, Muști bucăți din raiul vieții. Nu-i nici vânt să ia din rouă, Ca un Mir în ziua nouă. Aș face rezervă-n taină, Într-un buzunar, la haină, Da mă tem că boarea rece Mi-o usucă