Aurora Luchian

Când arunc cu ochii beznei într-o geană de lumină, Las amurgul să valseze într-o poală de femeie, Parfumată, înflorită, ca o primăvară fină, Să-mi redea surâs de stele, licărire de scânteie. Cu un

Zilele tot scad, se duc, și îmi lasă dor năuc, dor de vară și senin, de parfum de floare fin, și de cânt de turturea, verdele pe rămurea, și de susur prin vâlcea; de o umbră de stejar, și fierbinte

Mariaj și partaj de...melci El, din gelatină, Ea, din plastilină, Nu au loc la masă, Nici atât în casă. La partaj rămase, Ea mă informase: El, în pielea... mată, Ea-n casă, bogată. Mariaj de...

Nu mai am cuvinte blânde îndeajuns pentru o mamă, Când pășind printre morminte, cu suspin, doliu-n năframă, Ea își caută copilul așezat în locul care A găsit odihna lină... Plânge pân`la

Am pus gaj o insomnie unei tainici nopți de vară, Să prind un oftat de floare evadând dintre petale, Să văd lanul de lavandă cum naște parfum ce zboară Prin zefir ce se alintă și se scurge-n văi,

Uite vara cum se joacă În rochița de dogoare ! Ține poala prin ponoare, Țopăie într-o băltoacă ! S-a stropit până la creștet. Roua, într-o vâlcelușă, O spală de praf, prin foșnet, Cu stropi ca de

Pe-o frântură de lumină, pe când zorii somnoroși Se întind cu leneveală, și-s atât de luminoși ! Cerul dezrobit de noapte se pictează cu senin, Și desfată cu blândețe soarele timid și fin. Patru

Aș vinde-o pe bucăți, ba aș dona-o toată, La negustori hapsâni, pe moartea idioată ! S-o ia un precupeț, - necruțător - s-o care Prin clocotul din zi pân* la evaporare. Am dat anunț și, dornici,

Nu-ți mai irosi o viață ca să faci economie, Căci de-o năvăli războiul îți ia tot cu lăcomie. La ce-ți folosește truda când, în moft barbar, nedrept, Pierzi familie și case? Hai, gândește înțelept

Cearta fără bătaie…înseamnă că nu este între clanuri. Cine se scoală de dimineață…moțăiește toată ziua. Cine râde la urmă…are ”procesorul” lent. Ochii care nu se văd…poartă lentile întunecate. Când

Îmi clipocesc prin vene izvoarele române, Iar trupul meu e stânca și părul e pădurea Ce își întinde ramuri ocrotitor spre grâne Ce mi-au crescut pe ie, iar eu îngrop securea. Am ruginit în lacrimi

O, voi, infami, care loviți în mine Atât de cruzi, cu-atâta inuman, Ca să mă frângeți, ca să pic pe vine… Ca să-ncetați n-o să vă dau vreun ban. Voi, josnici, și banali, și triști…vă cer Când mă

Cântă vara când se spală În bobițele de rouă, Presărate-n ziua nouă, Și se șterge cu-o petală. Sare ca o ștrengăriță, Și se bucură de tril, Când pe un pământ steril, Pune flori de albăstriță. Râde

Plânge doina-n mine când pădurea moare, Geme lanul galben că e nămolit, Păgubită-i pâinea, iar țara mă doare Când o văd sleită, parcă a bolit. Duce sărăcia într-un sac în spate, După ploi cu gheață

Încă mai pot zbura cu-o aripă răsfrântă, O alta n-o mai am, am dat-o cu-mprumut... Mă remontez, mă-nalț, speranța mă descântă, Și ce îți pasă ție că-năbuș un gemut? Plutesc...zvâcnind sporadic din

Să-ți împrumut din nopți...ce-am stat ca un soldat Dormind trei, patru ore pe-o margine de pat. Cu încordări prelungi, veghind, - făr* a căsca - Așa că gură-largă, nu mă mai judeca ! Să-ți dau cu

Viața-mi ia și din puțin, Aș mustra-o, dar m-abțin... Mușcă, trage până rupe, Pune sângele în cupe, Să îl soarbă ca pe vin, Nu crâcnesc, mă rog, și-nchin. Ca o undă violet, Îmi trec zilele

Naufragiată-n viață mă organizez prin ploaie Să mă curăț de fățarnici, de trădare, de „noroaie”, Și rog vântul să îmi zvânte - pe furiș, că-s stânjenită - Lacrima ce mă trădează, ce se scurge

Am strâns în suflet dulce și amar, Iar tu nu știi... să faci popas ai vrea, Da nu-ți atribui rol de salvamar, Ai Raiul tău, eu soarta mea cea grea. Ai încercat să intri delicat, Aici, în suflet,